de Gabriela Niculescu
Cristina Stamate este actrița care nu a reușit doar să stârnească hohote de râs, lacrimi de suspine sau ropote de aplauze, ci și să-și facă spectatorii să uite, pentru cele câteva ore petrecute în fața scenei, de greutățile vieții. La 21 ianuarie a suferit o intervenție pe cord deschis, un triplu bypass aorto-coronarian, căreia i-a făcut față cu brio, iar la fix două luni, la 21 martie, a urcat pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”, căruia i-a dedicat o mare parte a carierei sale. Acolo o puteți vedea în spectacole în vervă, cu umor și autoironie, debordând de optimism. Se pregătește să lanseze cea de-a treia carte autobiografică, intitulată sugestiv „Viața mea, ce spectacol!”. Culisele acestui „spectacol” le puteți descoperi și dumneavoastră citind interviul pe care ni l-a acordat.
„N-o să mă învingă definitiv nimic, niciodată”
- Care sunt cele mai palpitante peripeții ale copilăriei dumneavoastră?
- Au fost foarte multe, și toate se leagă de dorul meu de ducă și de aventură, motiv pentru care nu comunic niciodată unde sunt. Bunica mea cred că înnebunea zilnic constatând că minora de 5-6 ani nu mai era prin preajmă și începea s-o caute, iar eu apăream, senină, pe seară. Știam foarte bine unde sunt, în perfectă siguranță, pe la vreo vecină, cu toți copiii. Astfel i-am creat foarte multe palpitații și mi-a reproșat întotdeauna treaba aceasta. Cred că independența mea de acum și dorința nebună de a face ce vreau, cum vreau și când vreau își au rădăcinile în această nebunie din copilărie. Un alt lucru care mă definește în timp, deși este mărunt, s-a petrecut pe la 7-8 ani, când m-am dus la o colegă de școală. Eu iubesc foarte mult animalele și m-am jucat cu cățelul său, care m-a mușcat. Am făcut nouă injecții dureroase în burtă și am nimerit și o asistentă care mă umilea, dar mi-a plăcut de mine, pentru că atunci am realizat că animăluțul nu avea nicio vină, ci a fost vina mea. El a crezut că eu continui să mă joc, dar eu deja mă ștergeam pe picioare, pe preș, când el a venit prin spate și, fără să vreau, l-am lovit în gură, iar el a reacționat în consecință. De atunci, acest gen de moralitate m-a definit până în ziua de astăzi. Poate m-a și scăpat din multe lucruri, pentru că întâi mi-am recunoscut vina, apoi am constatat ce mi s-a întâmplat și-am hotărât cum să ies din diversele situații.
- În adolescență ați avut astfel de evenimente definitorii?
- Fac o punte peste ani și amintesc de un lucru important. Eu locuiam într-un „cartier select” al Capitalei, Bucureștii Noi, și aveam trei licee în jur, iar mama și-a dorit foarte tare ca eu să termin Liceul „Sfântul Sava”. Pentru asta trebuia să dau admitere acolo, însă eu cu matematica eram două linii paralele. Mama a constatat acest lucru și, deși nu se purtau meditațiile atunci, a găsit un profesor universitar care m-a primit într-un grup pe care-l medita. El i-a spus mamei că am cap de matematică, să dau admitere la această materie. Și, evident, am intrat la Liceul „Sfântul Sava”. Atunci am realizat că pot învăța absolut orice dacă îmi predă cineva care are carismă, care mă poate determina să înțeleg; depinde de la cine învăț, de unde mă pot inspira, și atunci am înțeles că pot s-o iau pe orice drum vreau. De acolo am căpătat curajul de a încerca și de a spune că pe mine n-o să mă învingă definitiv nimic, niciodată. Pentru că am să știu să abandonez visurile dinainte, să-mi asum eșecul și s-o iau pe alt drum, convinsă c-am să reușesc.
„Am avut trufia adevărului, care mi-a rămas până astăzi”
- Care a fost cel mai important sfat părintesc?
- De multe ori le-am spus prietenelor mele care au copii ceea ce m-a sfătuit mama. Ea era o ființă foarte deșteaptă și mereu m-a încurajat să-i spun tot, în sensul de a fi onestă, că ea mă iubește și-mi va fi alături indiferent de ce voi face. Mi-a zis că și o crimă dacă am să fac, sigur că nu va fi niciodată de acord cu așa ceva, dar dacă cineva de pe tot Pământul acesta mă va susține, ea va fi aceea. Și datorită acestui sfat eu am crescut demnă și dreaptă. Niciodată nu mi-a fost teamă, nu am ascuns carnetul de note, am povestit orice am pățit, am avut încrederea că ea o să știe să aprecieze lucrurile și n-o să judece strâmb. Foarte important a fost acest lucru pentru mine, și astfel am crescut liberă de minciună. Am avut trufia adevărului, care, din păcate, mi-a rămas până astăzi. Spun din păcate, pentru că uneori mi-am luat-o rău în freză. Dacă mă iubești, iubește-mă cum sunt, dacă mă apreciezi, fă-o tot așa cum sunt. Nu vreau să dezamăgesc pe nimeni, sunt cinstită de la bun început și dacă cineva se hotărăște că nu mă place la un moment dat... la revedere!
- Ce vă leagă de tatăl dumneavoastră?
- Ne leagă multe lucruri. Tata a murit la 54 de ani, iar eu nu împlinisem încă 20 de ani, eram studentă la facultate. Când i-am văzut mâinile încrucișate pe piept, am zis că le știu de undeva, și atunci am realizat că erau exact ca ale mele. Și nu doar mâinile, ci și mersul și modelul. Eu nu semăn cu mama, care era admirabilă, ci cu tata, care era un risipitor de viață, era mereu vesel. Mama era temeinică, strângea pentru copii, iar el iubea petrecerile și-i spunea mamei că este pustnică. Și ei i-ar fi plăcut să se distreze, dar nu-și permitea cu trei copii. El a făcut și șapte ani de război prin Rusia, timp în care a lipsit de acasă, iar când s-a întors de pe front a iubit viața. A murit de infarct combinat cu congestie cerebrală, făcute deodată, deci știu că am antecedente. Deci, am multe lucruri de la tata, sunt risipitoare și deloc calculată.
„M-am îndrăgostit de libertatea mea”
- Ce neplăceri ați avut din cauza felului de-a fi?
- De multe ori, din cauză c-am spus adevărul, alteori, pentru că n-am fost docilă, că n-am mințit și n-am lingușit, deși statutul nu mi-ar fi permis să privesc în ochi și să sfidez, să spun că nu vreau să fac lucrul respectiv... am avut de pierdut. Mi s-a întâmplat recent să pierd un lucru important pentru că nu am vrut să mă supun și-am preferat să renunț la tot. Tot timpul am plătit, dar n-am simțit-o așa, pentru că am dormit foarte bine noaptea, n-am regretat.
- V-ați căsătorit la 19 ani, mariajul a durat 11 ani și spuneați, la momentul respectiv, că n-ați acceptat să fiți o femeie înșelată.
- Am acceptat prima oară, că m-a înșelat de mai multe ori. (Râde!) Am zis că poate s-o fi plictisit și el după atâția ani de conviețuire. Când am divorțat, avocatul mi-a spus, după ce i-am povestit tot, că parcă l-am invitat să mă înșele, atât de înțelegătoare mă demonstram a fi. Judecam logic, dar, când a repetat, am zis „Pa!” Eu n-am spus niciodată „divorțez!”, așa cum aud multe femei că amenință. Atunci când am zis, am și făcut-o. Eu eram iubitoare, înțelegătoare, am avut un bărbat frumos, însă eram și ocupată, iar toate se agățau de gâtul său și, cum era un bărbat politicos, nu putea să le refuze, și asta a fost tot.
- După aceea de ce nu v-ați refăcut viața?
- Așa a fost să fie, cred că m-am îndrăgostit de libertatea mea. Dacă apuci să fii singur o vreme și să te ajute Dumnezeu să te descurci - nu precum femeile care n-au meserie și sunt agățate de brațul unui bărbat precum sacoșa, chiar dacă le pocnește, acceptă, pentru că n-au ce să facă - dacă ai meseria ta, casa ta, forța de a merge mai departe, începi să savurezi libertatea și nu spui că asta va fi definitiv, spui că așa vrei acum, apoi devine din ce în ce mai greu să apară cineva și să accepți să schimbe ceva din lucrurile bine definite.
„Am plătit tribut prostiei mele”
- Spuneați cândva că vă pare rău că n-ați avut copii...
- Da, asta a fost o prostie, am plătit tribut prostiei mele. Așa de tare mi-am dorit această meserie și-am dorit să urc fiecare treaptă, care era feeric luminată, era ca o sărbătoare pe care trebuia neapărat s-o apuc, aceea fiind o premieră, un turneu, o emisiune, încât maternitatea mi-ar fi stricat mersul acesta. Și asta iarăși n-a fost pentru totdeauna, ci pentru azi-mâine, apoi am divorțat, iar mai târziu n-am putut să-i fac asta copilului meu, să-l aduc pe lume fără tată.
- Care sunt cele mai importante lucruri ale vieții? Ce ar trebui să conștientizeze tinerii?
- Vorbesc degeaba, precum urlă câinii la lună. Și dacă i-ai ruga în genunchi să te creadă, tot n-ar face-o. Ar trebui să se bucure de toate clipele în care sunt tineri. Să nu sacrifice bucuria de a fi tineri și de a avea lumea la picioare unor orgolii stupide, unor dorințe idioate de înavuțire, de reușită în carieră. Să fie liberi și să se bucure de fiecare clipă, pentru că secundele vieții noastre se derulează extrem de repede, habar n-ai când s-au dus, iar regretele sunt întotdeauna zadarnice. De-asta eu nu regret nimic, mi-am asumat tot.
- Vorbiți-mi puțin despre cărțile scrise de dumneavoastră.
- Am două cărți tipărite, iar a treia este gata, mai trebuie să-i schimb doar finalul, pentru că este o carte autobiografică și trebuie să scriu că am trecut și prin operația pe cord. Mi-a fost solicitată, nu este ideea mea, că nu am această trufie. Prima carte, „...Sare în bucate. Rețete culinare inedite”, a fost de literatură gastronomică și mi-a fost sugerată de doamna Ecaterina Oproiu. A doua e o carte de eseuri, pe care am numit-o „Femeia Hopa-Mitică. Povești din lumea care mă-nconjoară”. Cea autobiografică se cheamă „Viața mea, ce spectacol!” și-mi seamănă.
- Ați iubit filmul?
- Eu, da, dar el, nu. Am jucat doar în câteva. Însă eu sunt dependentă de filme, le urmăresc frecvent.
- Ce alte pasiuni mai aveți?
- Cărțile, copiii, filmele şi să gătesc.
„George Constantin m-a marcat“
- Ce actor v-a marcat?
- George Constantin m-a marcat. Era un actor uriaș, l-am văzut într-un film în care a fost genial. Și am avut bucuria de a juca alături de el la radio. Eu sunt foarte punctuală, m-am construit așa, că n-am fost întotdeauna, în copilărie întârziam mereu. Și detest când cineva întârzie, mi se pare că mă insultă. M-a chemat un domn la radio la ora 10:00. Eu am ajuns la 9:50, iar pe culoare el mă aștepta disperat: „Sunt un tâmpit, să nu mă trădezi, te rog, am uitat că pe George Constantin l-am chemat la 9:30 și te așteaptă de la 9:10! Spune-i tu ceva, că ai întârziat...” Am intrat, frivolă cum eram, de la Revistă, și, întârziată, am bălmăjit ceva, m-am umilit în fața actorului pe care-l adoram, dar nu-l puteam trăda pe cel care m-a invitat. M-a privit lung și nu mi-a spus nimic. Așa elegant era, eu aș fi comentat dacă întârzia vreo pațachină mică. Dacă mătura cu mine pe jos, îmi trecea, dar, așa, m-a durut mult mai rău. Am repetat și am înregistrat sceneta din prima, atât de bun era. Și aceea a fost singura prezență a sa la „Ora veselă”. Apoi, modelul meu din tinerețe, când visam să fiu actriță, era Liliana Tomescu, nume care astăzi nu spune prea multe, ea plecând în străinătate. Iar din actorii de afară, mi-ar fi plăcut să fiu ca Shirley MacLaine.
Semnele divine pe care le-a primit
- Care este relația dumneavoastră cu Dumnezeu?
- De prietenie. Mă revoltă să văd că au apărut cărți pentru copii în care Dumnezeu este descris ca un fel de Bau-Bau. Nu cred într-un Dumnezeu punitiv. Cred într-unul care mi-e alături, mă iubește și mă apără. Fără să fiu o bătrână trăncănitoare, de multe ori mi s-au părut câteva lucruri formidabile, aproape ca niște minuni, parcă hotărâte dinainte. De exemplu, înainte de operație, când mi-a fost rău, am chemat-o pe fetița unei vecine la care aveam cheile și am realizat că am lăsat cheile mele pe interior și nu mai putea deschide pe afară. Am sunat-o iar să-i spun să nu mai vină, iar mama sa mi-a spus: „A intrat!” Dacă tu-mi spui cum a reușit să deschidă ușa cu cheia mea pe interior... Am înțeles că așa a trebuit să fie.
Altă dată, când a murit mama mea, eram la mare, aveam un spectacol de cabaret, care se termina la 1:00 noaptea și urma să ajung, cu trenul, la București dimineața. Fratele meu m-a sunat și mi-a zis că, dacă mai vreau s-o prind în viață, trebuie să vin în noaptea aceea acasă. Era greva CFR, eu nu eram cu mașina, și atunci cineva mi-a dat o mașină, dar care era foarte proastă. A condus un prieten, că eu nu eram în stare, am făcut multe ore, am plecat la 2:00 și am ajuns la 8:00 acasă, iar eu întrebam mereu cât e ceasul. La un moment dat, am văzut cum o pasăre s-a lovit de parbriz, am tresărit și l-am întrebat cât este ceasul și mi-a spus că era 7:00. Am ajuns, din lift am aflat că a murit mama, pentru că o asistentă mi-a spus condoleanțe, am intrat în casă, iar fratele meu mi-a zis: „A murit acum o oră, la 7:00.” După o săptămână, când m-am văzut cu prietenul care a condus, i-am spus: „Știi când a murit mama? Când s-a lovit pasărea aceea de parbriz, te-am întrebat cât este ceasul și mi-ai spus că este 7.00.” Și mi-a răspuns: „Te rog să mă ierți, dar nu s-a lovit nicio pasăre de parbriz în timpul drumului nostru!” Mi-e greu să înțeleg...