de Carmen Ciripoiu

Când începe să interpreteze, pare că i-ar cânta lui Dumnezeu! Nu face nimic fără Cel de Sus, pentru că știe că suntem străini și doar călători pe acest pământ și nu se lasă niciodată doborâtă de supărări și de nemulțumiri legate de greutățile vieții. E convinsă că atunci când suntem sinceri unii cu alții, nu urâm și nu ne dușmănim, lucrurile se leagă, viața se împlinește și sufletele se luminează. Ce înseamnă fericire, liniște și echilibru și să-ți împlinești cel mai bine menirea cu care te-ai născut pe acest pământ, aflați din interviul cu Regina cântecului popular românesc, uriaşa artistă Irina Loghin.

„Toată luna februarie este sărbătoare la noi în casă”

- Care a fost cea mai frumoasă zi de naştere?

- Cea mai frumoasă zi de naștere a mea? Atunci când l-am adus pe lume pe Ciprian. El a văzut lumina zilei pe 2 februarie, iar eu sunt născută pe 19 februarie. La un an, am născut-o pe Irinuca, tot în luna februarie, pe data de 25. Așa că la noi toată luna februarie este mare sărbătoare în casă. (râde)

- Ce vă doriţi anul acesta de aniversarea rotundă?

- Sănătate de la Dumnezeu și atenție din partea celor dragi. Intenționez să plec la țară, să petrec ziua de naștere cu sora mea și cu un cumnat care îmi e foarte drag. Cel mai frumos lucru pentru mine e să fiu împreună cu oamenii pe care-i iubesc!

- Există vreun cadou primit de-a lungul timpul de care vă amintiţi cu drag?

- Cadouri au fost multe în decursul anilor, de la colegi, prieteni, dar nimic nu se compară cu darurile primite de la copiii mei. Nicio bucurie nu e mai mare ca atunci când vine un cadou de la copilul tău. Când erau mici, îmi dădeau desene, iar Irinuca îmi scria poezii. Le-am păstrat și acum, ca și înregistrările cu primul lor gângurit sau imprimări de la grădiniță când fetiţa mea cânta...

„Sophia Loren? Nu, mai degrabă Raquel Welch”

- Mulți vă consideră Sophia Loren a României și asta pentru că sunteți o învingătoare în lupta cu timpul și pare că ați descoperit secretul tinereții fără bătrânețe. Cum a intrat Irina Loghin în noul an și ce vrea să-i aducă?

- Cu multă încredere și optimism, ca întotdeauna, și infinită dragoste pentru oameni. Iubesc mult lumea și înțeleg necazurile tuturor. Cât privește asemănarea mea cu Sophia Loren, mulți mi-au spus, dar eu cred că mai degrabă aduc cu actrița Raquel Welch din filmul „Barbă Albastră”. E foarte adevărat că lumea îmi spune cât de bine arăt, dar eu nu am fost niciodată conștientă dacă sunt frumoasă sau nu, pentru că întotdeauna mi-am purtat anii cu mândrie. Și nu fac mari eforturi să mă întrețin. După cum știi, nu mănânc carne, nu lipsește mierea din meniul zilnic, fac mișcare în fiecare zi, încerc să nu supăr pe nimeni și evit să mă supere cineva. Cine mă duce pe mine să fac șapte kilometri pe zi, dacă nu Dumnezeu?! Și o fac de drag, nu e un calvar! Simt nevoia să alerg în parc, zi de zi, indiferent de vremea de afară. De 50 de ani, îmi păstrez fața proaspătă cu cremă Apidermin și am grijă cum mă demachiez. La început, îmi dau pe față cu ulei de măsline și lapte Apidermin, întind bine, apoi curăț cu prosop cald, bine stors. Am încercat toate cremele sofisticate, dar nimic nu se potrivește tenului meu. Albina știe ea ce să facă, nu dă greș niciodată! În ceea ce privește dorințele mele, vreau să fim sănătoși și să fiu binecuvântată cu un nepot. Și, dacă Dumnezeu îmi ajută, să văd că nu mai suferă tinerii români, că nu mai sunt debusolați.

- V-ați căsătorit fata anul trecut. Considerați că ginerele vă este ca un fiu? Cum îl priviți?

- A fost o nuntă ca-n povești, dar mai retrasă, pentru că asta ne-am dorit. Marea surpriză a fost Fuego, pe care eu nu am vrut să-l deranjez, dar care a aflat de eveniment și a făcut senzație toată noaptea. Și dansul mirilor a fost tot un șlagăr de-al lui Paul, ales de Irinuca. Referindu-mă la Bogdan, ginerele nostru, ne este mai mult decât un fiu. Apreciez mult bunul lui simț, dar și faptul că s-a lăsat de fumat la doar un an de când a cunoscut-o pe Irinuca. În plus, nu știu cum face, dar omul ăsta se pricepe la toate... Singurul meu regret, ca să glumesc puțin, este că mi-a luat fata de acasă. (râde) Însă vin la noi seară de seară, e lege, iar sâmbăta și duminică mai mult aici stau.

„Marea mea dorinţă a fost să am o diademă de sultană. Ca-n filmul «Suleyman Magnificul»”

- Sunteţi pretenţioasă când vine vorba despre ţinută festivă. Cât de greu a fost să găsiţi rochia de mireasă perfectă pentru Irinuca, dar şi ţinuta dumneavoastră de soacră mică?

- Ţinutele de nuntă, atât rochița de mireasă, cât și rochia mea au purtat semnătura Doinei Levintza și au fost realizate în doar trei săptămâni. Pentru cununie, am avut o rochie bleumarin, făcută de croitoreasa mea de la Pitești, Marina, iar la nuntă am îmbrăcat una turcoaz. Și asta pentru că am vrut să înfloresc. Marea mea dorință a fost să am și o diademă de sultană, pentru că mi-au plăcut coronițele din filmul „Suleyman Magnificul”. Și am reușit cu mare greutate, tot cu ajutorul Doinei, care m-a trimis la un atelier, unde se fac lucruri uluitoare. Așa s-a născut diadema perfectă, un cenușiu spre negru, și aceeași culoare au fost și pantofii.

- Cum a fost viaţa alături de marele sportiv, luptătorul Ion Cernea, soţul dumneavoastră?

- Eu și Cernea avem 43 de ani de mariaj și nu regret nimic! A fost și este un om extraordinar, care m-a înțeles întotdeauna. El pleca în jur de nouă luni pe an în cantonamente, eu îmi câștigam existența singură, nu simțeam greul. Nu stăteam ca o gospodină izolată şi nepregătită acasă să aștept salariul bărbatului...

„Am făcut spectacol la o nuntă, timp de trei zile, pentru un costum popular unicat”

- În cariera dumneavoastră de peste 50 de ani, ați apărut pe scenă doar în costum popular. Câte asemenea valori aveți strânse în cufăr?

- Am un întreg muzeu de costume populare, iar câteva piese depășesc 200 de ani. În tinerețea mea, mi-amintesc că am cântat la o nuntă, în Rucăr, timp de trei zile pentru un costum popular. Când au venit la București să ne tocmim, soacra purta această operă de artă, pe care eu am pus ochii. E superb, cu fir metalic și paiete metalice. Așa ceva cu greu vezi în ziua de azi. Eram odată în America, la un concert, și un colecționar mi-a spus că-mi oferă oricât pe el, dar l-am refuzat. Costumele originale însă le port foarte rar, pentru că mi s-a furat unul la Mamaia și de atunci m-am cam lecuit.

- Sunt persoane care spun că folclorul actual a intrat pe o pantă descendentă. Ce credeți?

- Din nefericire, așa este, pentru că nu mai există filtrul acela de pe vremuri. În trecut, când te duceai la Electrecord, exista o cenzură a folclorului. Acum sunt valori care se lansează printre neica-nimeni. Se aduc toate catastrofele care obosesc românii și fac de râs cultura noastră. Și s-au schimbat mult și românii din Diaspora. Cei din generația mea vor să asculte melodiile vechi, asta mi se întâmplă și la nunți, dar tineretul doreşte altceva. Și atunci, sunt între două luntre. Ca să-i împac, am învățat toate genurile de muzică, pentru că nu știu niciodată ce se cere. Publicului trebuie să-i simți pulsul, iar la o nuntă trebuie să justifici banii pe care îi primești. Le ofer oamenilor tot ce vor, altfel mi-ar fi rușine să apar în fața lor.

„Îmi place să croșetez, să fac ciorapi, mănuși, e o terapie pentru mine, și ador să grădinăresc, să le fac copiilor mămăligă cu brânză, tocăniță de hribi, sărmăluțe cu pește“

„Melodia «Liliacul» o ştiu de la tata şi o interpretam pe trei voci“

- Aduceți acum celor care vă iubesc un nou CD mult așteptat, un cadou împreună cu revista Taifasuri. Câte piese cuprinde și cât ați lucrat? Mai urmează și altul în viitorul apropiat?

- Sunt peste șapte-opt ani de când nu am mai scos un CD și sunt tare mândră de ce a ieșit. Pentru realizarea acestuia am colaborat cu orchestra fraților Advahov, care sunt niște profesioniști de excepție și cărora le mulțumesc. CD-ul cuprinde 16 piese, de toate genurile, pentru că am ținut cont să nu devin monotonă cu sârbă și horă. Piesa de rezistență este „Liliacul sub fereastră freamătă”, dar am și o sârbă pe care o știu de mică, am cules-o din Văleni, dar până acum, nu știu de ce, nu i-am acordat niciun fel de importanță. Sârba aceasta e pentru prahovenii mei, pentru că am pus în text toate trăirile. Cât privește melodia „Liliacul”, o știu de la tata, cu care o cântam pe trei voci, și am înțeles că provine de la găgăuzi. Apreciez însă foarte mult și ritmul pe care l-au dat acestei piese machedonii.

„Cine mă duce pe mine să fac șapte kilometri pe zi, dacă nu Dumnezeu?! Și o fac de drag, nu e un calvar! Simt nevoia să alerg în parc, zi de zi, indiferent de vremea de afară“

„Mi-ar fi plăcut să strâng pe lângă mine toate animăluţele“

- Dacă nu aţi fi ajuns regina cântecului popular românesc, ce v-ar fi plăcut să faceţi?

- Dacă nu aș fi cântat, mi-ar fi plăcut să am 1.000 de metri de pământ, să fac adăpost pentru câini. Și aș fi strâns pe lângă mine toate animalele. Mi-e milă și de o vrabie, și de un pește... Când merg prin Herăstrău și văd un biet biban agățat în cârligul unui pescar, întorc capul. Sunt prea slabă din punctul ăsta de vedere, iar Irinuca îmi seamănă. Acum o lună, am adunat din stradă patru pisoi. Aveau infecție la ochișori și nu am putut să-i las. Am venit cu ei acasă, i-am dus la o clinică nonstop. Una, săraca, a rămas oarbă, iar cei trei, în urma unui anunț pe care l-am dat pe internet, au fost luați de un băiat de 16 ani din Brăila. Pentru că el nu avea posibilități materiale, le-am cumpărat pisicuțelor paturi, saltele, boabe, tot ce aveau nevoie și așa le-am trimis. Și Irinuca verifică mereu să vadă dacă sunt bine îngrijite. E suflet mare!

„Dacă îmi dai o sapă şi mă trimiţi pe rândul de porumb, îi întrec pe toţi“

- Ați avut o copilărie nu foarte ușoară… A fost greu pentru o fetiță de nici 6 ani, să fie trezită la 3:00 dimineață pentru a merge să adune lemne din pădure? Aproape zilnic...

- Am iubit natura de mică și știu că mă tot întrebam ce fel de glas are cucul care, deși cântă în mijlocul pădurii, se aude peste tot. Mi-a prins foarte bine educația mamei, inclusiv perioada aceea cu adunatul lemnelor, pentru că m-a făcut să devin responsabilă. În plus, noi nu am avut bucurii atunci. Tata era în război, a stat șapte ani înrolat, iar mama încerca să facă tot ce putea să nu ne lipsească nimic…

- Apropo de tatăl dumneavoastră. Puțină lume știe că a fost călugăr în Basarabia. Cum a reușit mama să-l întoarcă din drumul său? I-a reproșat vreodată mamei că a lăsat viața mănăstirească pentru ea?

- Niciodată, pentru că mama a fost o femeie extraordinar de corectă. Ea nu a fost frumoasă, tata era un bărbat bine, dar mama era extrem de simpatică. Când începea tata să cânte, se cutremurau pereții bisericii. El a venit la Valea Călugărească ca bucătar pentru muncitorii de acolo. Iar printre fetele din comună care au mers la cules de struguri s-a numărat și mama. Acolo s-au cunoscut. Știu că mama i-a spus că nu e atât de frumoasă precum celelalte fete, dar el s-a îndrăgostit de ea și nu a mai lăsat-o niciodată. Îmi amintesc că tata avea diapazon și cu ajutorul acestuia lua tonul. Seara, indiferent cât de obosit venea de la schelă, de la Boldești, unde a lucrat ca maistru, făcea cor cu noi. Mergând cu tata la biserică, am prins dragostea de Dumnezeu și am simțit mereu că El există. Îmi plăcea atât de mult, încât am învățat toată slujba. De fapt, la biserică am învățat să cânt, iar de la tata am moștenit vocea. Cânta și mama, ea avea o extraordinară ureche muzicală.

„Din copilărie, am rămas cu imaginea că mereu îmi era foame”

- Cine a fost mai aspru? Mama sau tata?

- Tata m-a bătut o singură dată! Și el a regretat toată viața, iar eu țin minte încă. M-a trimis cu vitele și eu am jucat popice și babaroase cu nasturi. De altfel, i-am tăiat tatălui toți nasturii de la costumul pe care-l purta duminică la biserică. Când am mai crescut, am jucat fotbal, eram portar în echipa băieților… Am fost șase copii, a fost o perioadă când sărăcia a bătut la ușa tuturor. Și nu am rămas cu vreo spaimă, ci cu imaginea că mereu îmi era foame. Eram în creștere și nu mă săturam. Știu că mama făcea o mămăligă și ne dădea cu porția. De frați îmi era tare milă, iar fratelui meu mai mare îi dădeam și mâncarea mea. Când era vară, ne descurcam cu dude, mere, pepenii puși de tata în grădină… Iarna însă era greu, pentru că salariu nu a avut decât el.

- Ce bunătăţi nu vă lipsesc niciodată de pe masă?

- Pe primul loc se află chişleagul, adică laptele prins. Ca să iasă ca pe vremuri, se pune jumătate de litru de lapte fiert şi jumătate de litru de lapte nefiert şi se face foarte gros, ca o smântână. Are cu totul alt gust. Asta nu-mi lipseşte niciodată de pe masă, iar laptele natural îl cumpăr de la o mică fermă de lângă Bucureşti. Îmi place mult mămăliga şi toţi spun că n-au mâncat niciodată un preparat mai bun decât al meu. Asta pentru că o las foarte mult să se răscoacă, să prindă acea crustă deasupra. Aştept primăvara să apară leurda şi urzicile. Leurda are viaţă scurtă şi îmi place să o culeg singură din Pădurea Băneasa. Mănânc un castron întreg. Cât priveşte salata de păpădie, o consum cu tije cu tot. Chiar dacă sunt uşor amărui, sunt pline de vitamine. În general, dimineaţa îmi pun avocado pasat pe pâinea integrală mai uscată sau icre, cu condiţia să fie naturale. Niciodată nu-mi lipsesc merele din casă şi covrigii de Buzău. E lege!

- Câți dintre frații dumneavoastră mai trăiesc?

- Patru. O soră care cânta mai frumos ca mine s-a prăpădit acum trei ani, apoi a trecut la Domnul și fratele cel mare, Ionel, cu care am interpretat o lungă perioadă. Și acum mă mai întreabă lumea de el… A fost tehnician la abatorul de păsări din Plejoi și reușea să împace și serviciul, și cântatul alături de mine. Acum doi ani am plecat în America, știam că este bolnăvior, însă nu m-am așteptat să nu-l mai găsesc la întoarcere. Când Ionel a murit, Irinuca l-a sunat pe Blondu, omul nostru de casă, și i-a spus să-mi ia telefonul, ca nu cumva să aflu. Și nu am știut nimic timp de două săptămâni. La un moment dat, am ajuns în Sacramento, cu Maria Dragomiroiu și Mirabela Dauer. Am urcat pe scenă, am cântat și la un moment dat a venit la mine un bărbat cu un buchet imens de flori, care mi-a transmis condoleanțe. Abia când am văzut că insistă, am înțeles că e ceva grav, iar el și-a dat seama că a făcut o gafă. Era prietenul bun al fiului fratelui meu… Nu știu cum am ajuns la cabină, dar Mirabela a reușit să mă facă să înțeleg că trebuie să merg mai departe. Sora cea mare, Margareta, care a fost jandarmul nostru, are 86 de ani, este în continuare extraordinară și o gospodină desăvârșită.

„În râpa aia ne ascundeam, ştiam că ne scapă de moarte”

- Ați prins perioada urâtă a războiului. Ce imagine v-a rămas întipărită în minte?

- Mă învățasem cu zgomotul avioanelor, deși aveam 3 ani. Și știam și ce urmează. Era un tranșeu, săpat într-o râpă, și avea o spărtură de dimensiunea unui geam, prin care intram la adăpost. Tot cătunul se ducea acolo. Știam că în acel tranșeu scăpăm cu toții de moarte. Mi-amintesc că într-o dimineață, tata m-a trezit din somn și m-a luat în brațe să plecăm spre adăpost. Probabil că m-o fi strâns mai tare, pentru că am început să țip și atunci tata a strigat: „Taci din gură!”. Țin minte și în ziua de astăzi acel moment.

- Puțină lume știe că, după ce ați terminat școala primară, ați făcut un curs și v-ați angajat ca laborantă…

- A fost primul meu loc de muncă! Am făcut cursul după ce am terminat clasa a VII-a, așa era pe acea vreme. Patru ani am învățat în comună, iar trei ani de liceu i-am terminat la Văleni, unde am stat o perioadă la internat. Parcă mă văd și acum cum plecam din cătunul meu prin zăpezi uriașe și străbăteam opt kilometri ca să ajung la Văleni. De aceea, spun că nu mi se pare nimic greu în viață... Și acum, dacă îmi dai o sapă și mă trimiți pe rândul de porumb, îi întrec pe toți. Pentru că am iubit și iubesc munca. Și, ce-i drept, am și avut parte de ea. Niciodată nu m-am bătut cu pumnul în piept că sunt o vedetă. (face semn din mână a lehamite)

„Prima mea ieşire la Balul din Viena cu Benone a fost de poveste”

- Nu v-ați dorit niciodată să plecați în lume, să vă despărțiți de matca dumneavoastră?

- Niciodată! Nici măcar în tinerețe, când slavă Domnului, am colindat mult în străinătate cu ansamblul Ciocârlia. Prima mea ieșire a fost împreună cu Benone Sinulescu la Balul anual al Comunității din Viena. Mă invitase un preot român, de loc din Măneciu, care avea o fată căreia îi pusese numele Irina, după mine. A fost atât de frumos, încât mi se părea că sunt într-o altă lume. Dar nu m-am gândit să renunț la casa mea.

- De unde vă trageți puterile?

- Încerc să fiu atentă, să nu depășesc limitele, pentru că stresul pândește la orice pas. Am învățat să mai și refuz când nu îmi place ceva și să-mi selectez colaborările. Când am nevoie să mă încarc cu energie, îmi fac de lucru în dormitor. E o terapie pentru mine să croșetez, să fac ciorapi, mănuși și ador să grădinăresc, să le fac copiilor mămăligă cu brânză, tocăniță de hribi, sărmăluțe cu pește. La prima oră a dimineții și seara ies cu câinele la plimbare. I-am făcut o cușcă imensă, în care am pus paie, pentru că îi place mult să se ghemuiască în ele. Iar ginerele meu i-a făcut încălzire. Mai mult, în holul casei are un coș imens cu plăpumioară și o aerotermă, care e deschisă permanent. Și mereu mă duc la 2:00 noaptea să văd în ce loc este. Dacă nu a plecat în cușcă, am mereu grijă să-l învelesc. (râde uşor)

„Nu suport omul rău şi minciuna“

- De ce vă e frică în viață?

- De oamenii răi și falși. Pe care îi miros de la o poștă. Nu suport minciuna și omul rău. Trebuie să iubim orice persoană, indiferent cum e. De ce sunt prietenă cu Mihaela Constantin de aproape 50 de ani? Pentru că ne-am tolerat una pe cealaltă. Nu există om fără greșeală. Mi-amintesc că îi spuneam lui Fuego să nu mă mai sune până nu slăbește. Și știe toată lumea cât de mândru e Paul, dar pe mine mă stimează și mă ascultă, pentru că știe că tot ce-i spun, o fac din inimă. Nu mi-a fost niciodată frică de bătrânețe, pentru că întotdeauna mă bucur de anii care-mi stau în față.