Main menu

header

775 16 1de Silviu Ghering şi Sorin Dumitrescu

Acum, în plin război mondial, pentru că război este!, împotriva teribilei pandemii de coronavirus, orice exemplu de victorie a OMULUI asupra vitregiilor sorții trebuie să ne susțină moral. Românul Krisztian Kovacs este un astfel de exemplu. Are 21 de ani și a fost desemnat „Cel mai bun tânăr jucător” la CE de fotbal al NEVĂZĂTORILOR, desfășurat în Italia în septembrie 2019. TAIFASURI a aflat de la „Cristiano” cum a reușit să treacă peste handicapul, uriaș pentru orice om, dar mai ales pentru un sportiv, un fotbalist, care i-a umbrit viața. Ca să vă dați seama despre ce vorbim, stingeți lumina într-o noapte întunecoasă și încercați să loviți o minge...

„Oamenii au impresia greşită că fără vedere nu se poate face nimic”

- Krisztian, în toată nenorocirea asta cu coronavirusul, tu ești un exemplu... Cum ai luptat împotriva prejudecăților și a răutății lumii din jur? Poate învățăm toți în aceste clipe cumplite...

- Poate e greu de crezut, dar au fost rare momentele în care am perceput lumea din jurul meu ca fiind rea. Evident, există anumite prejudecăţi, dar nu m-am aşteptat niciodată ca oamenii să nu fie predispuşi la acestea. În definitiv, există o mulţime de oameni care nu au întâlnit niciodată un nevăzător şi care nu şi-au pus niciodată problema că ar exista asemenea persoane. În viaţa mea, ca şi a oricărui alt nevăzător, apar momente mai dificile, în care avem tendinţa să ne izolăm de lumea care avem impresia că nu ne înţelege sau care ne respinge. Dar în cele mai multe cazuri este doar o impresie şi nu un adevăr faptic. De fapt, ceea ce se întâmplă într-o interacţiune dintre un nevăzător şi o persoană necunoscută, şi care nu a mai interacţionat niciodată cu un nevăzător, este în majoritatea cazurilor o stângăcie care se datorează atât nevăzătorului, cât şi persoanei valide. Oamenii nu sunt rău intenţionaţi, ci pur şi simplu nu au habar de felul în care trebuie să interacţioneze cu nevăzătorii. Simetric, nici nevăzătorul, obişnuit fiind în cerc restrâns de oameni, nu are aptitudinea unei bune interacţionări cu persoanele din afara propriului cerc de cunoscuţi. Şi în cazul acesta primul pas trebuie să îl facă nevăzătorul, să relaxeze situaţia, explicând foarte clar că este o persoană normală, cu mici particularităţi, care nu-l împiedică totuşi să ducă o viaţă normală. În cazul meu, pur şi simplu am încercat să îmi dau seama ce trebuie să fac ca o persoană validă să îmi acorde încredere şi cum să fac să îşi dea seama că problema mea este de departe mai mică faţă de ce-şi închipuie de obicei oamenii. Pentru că oamenii au impresia greşită că fără vedere nu se poate face nimic. Iar nevăzătorii, de-a lungul istoriei, au oferit nenumărate exemple care să combată această impresie.

„Am încercat mai multe sporturi: înotul, judo, torball şi goalball”

- Cum ai ajuns în situația asta? Părinții sunt nevăzători?

- Părinţii mei nu au nicio problemă de vedere... şi nici sora mea. Iar din câte cunosc, nici măcar vreun bunic sau străbunic. Eu m-am născut cu o boală ereditară numită retinopatie pigmentară, care presupune o scădere a vederii în timp, până la pierderea ei totală. În jurul vârstei de 7 ani încă reuşeam să citesc folosindu-mi ochii, recunoşteam feţele oamenilor cunoscuţi dacă erau suficient de aproape de mine, vedeam mingea de fotbal, vedeam să mă joc pe calculator. Prima dată când am devenit conştient de faptul că îmi pierd vederea a fost atunci când am început să nu mai văd jucătorii din celebrul joc de fotbal FIFA. Totuşi, cred că am fost unul dintre cei mai norocoşi oameni care au trecut prin fenomenul de pierdere a vederii pentru că vederea mea era oricum folosită în situaţii bine determinate şi nu mă bazam foarte tare pe ea în ceea ce priveşte acţiunile vitale, cum ar fi deplasarea sau recunoaşterea obiectelor. Astfel, nici după ce nu am mai văzut nimic, viaţa mea nu s-a schimbat foarte mult şi nici nu am fost afectat foarte tare emoţional. Ceea ce poate că din afară pare tragic, pentru mine şi pentru mulţi alţi oameni aflaţi în situaţia mea este un lucru aproape firesc. Niciodată nu am stat să-mi plâng vederea pierdută, ci am luat lucrurile aşa cum au fost şi mi-am văzut de viaţa şi de pasiunile mele, aşa cum erau ele, colorate sau nu. Probabil faptul că eram încă un copil a fost un mare avantaj. Am învăţat, de la bun început, să mă descurc fără vedere.

- Cum ai început să faci sport?

- Am avut norocul de a urma şcoala la Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca, care pe vremea în care eram eu elev era singura şcoală din ţară care în afara orelor de curs oferea elevilor oportunitatea de a practica diverse sporturi. Astfel, am încercat începând din clasa a V-a mai multe sporturi: înotul, judo, torball şi goalball (n.r. - două sporturi specifice nevăzătorilor). În paralel, în timpul pauzelor şi în timpul liber, jucam cu ceilalţi copii fotbal pe terenul din curtea şcolii. Fotbalul în mod organizat am început să îl practic abia în anul 2018. Dar oricum, întreaga mea copilărie s-a legat de fotbal. Începând de la 7-8 ani, pe vremea când încă mai aveam nişte mici resturi de vedere, jucam fotbal în curtea casei părinteşti cu copiii din satul meu natal şi nu o dată am spart fie un geam al casei sau unul dintre multele ghivece de flori pe care mama le ţinea pe terasă. Asta se întâmpla cu precădere în vacanţele de vară, când nu eram la şcoală. Dar şi de la Cluj am multe amintiri cu profesorii care ne luau de pe terenul de fotbal şi ne duceau la orele de curs, pentru că noi, în febra jocului, refuzam să mai ascultăm de sonerie. Ţin minte o expresie celebră pe care o foloseam când auzeam clopoţelul care ne îndemna să mergem în clase pentru ora următoare. „Încă o fază”, ne spuneam noi, copiii, între noi atunci când auzeam soneria, referindu-ne la faptul de a mai pune o dată mingea în joc şi a mai juca până la terminarea fazei, ca abia după aceea să mergem şi noi la clasele noastre.

„Am învăţat să cânt la chitară singur, după nişte lecţii de pe YouTube”

775 16 2- Cum e acum viața ta de zi cu zi?

- Sunt acasă, la Sălaj, pe 11 martie s-a închis facultatea la Cluj, sunt în ultimul an la Filosofie, la Universitatea „Babeş-Bolyai”. Pe 13 martie am plecat acasă, stau în casă, pregătesc lucrarea de licență, citesc... „Iliada” lui Homer... „Cum se face o teză de licență” de Umberto Eco... și cărți necesare pentru licență, conceptul de cosmopolitism la Immanuel Kant... săptămâna trecută am participat la un concurs de șah online pentru nevăzători... da, există și așa ceva... Și cânt la chitară! Ca să mă relaxez... Mi-e greu fără iubita mea...

- Cum ai învățat să cânți la chitară? Ce-ți place cel mai mult să cânți?

- Am învăţat să cânt la chitară singur, după nişte lecţii de pe YouTube. De cântat... îmi place să cânt muzică folk şi melodii de munte, de cântat cu prietenii lângă un foc de tabără, nu am neapărat o melodie preferată.

„Diriginta mi-a spus că pot muta munţii din loc dacă doresc şi că trebuie să am mereu încredere în mine”

- Cea mai frumoasă amintire?

- Am multe amintiri frumoase şi, în general, cred că sunt un om care s-a bucurat de o copilărie fericită... astfel că îmi este foarte greu să aleg o singură amintire. M-am bucurat foarte tare când mi-am aflat nota de la Bacalaureat, când am fost admis la facultate, amintirile din copilărie când mă jucam cu ceilalţi copii, rezultatele sportive... Dar cred că una dintre cele mai emoţionante amintiri, una pe care nu am împărtăşit-o niciodată, dar care m-a urmărit mereu, a fost aceea în care diriginta mea din clasele V-VIII m-a luat odată de mână pe holul şcolii, m-a tras mai la o parte şi mi-a spus că eu pot muta munţii din loc dacă doresc şi că trebuie să am mereu încredere în mine. Poate nu sună extraordinar, dar tonul pe care au fost spuse aceste cuvinte şi persoana extraordinară care îmi spunea mie, unui copil, aceste lucruri, m-au marcat foarte tare. Ca să se înţeleagă, doamna profesoară era una dintre cele mai apreciate cadre didactice din toată şcoala, dacă nu chiar cel mai apreciat, atât de profesori, cât şi de elevi, statut care se obţine foarte greu. Iar faptul că mi-a adresat tocmai mie acele cuvinte a fost ca un resort, ca o obligaţie morală de a merge mereu înainte, măcar de dragul acelor vorbe, spuse cu atâta afecţiune unui copilaș stingher...

„La 7 ani nu știam limba română și urma să rămân singur la internatul unei școli românești din Cluj”

- Cea mai dureroasă amintire?

- Cum spuneam şi înainte, în general am avut o viaţă destul de fericită. Totuşi, unul dintre cele mai dramatice momente din viaţa mea a fost plecarea de-acasă, din satul meu, Carastelec, din județul Sălaj, la şcoala din Cluj. Eram un copil de 7 ani, care fusese mereu aproape de părinţii lui şi care urma să rămână singur la internatul noii şcoli. Nu ştiam limba română, proveneam dintr-o familie de maghiari și şcoala avea doar programă în limba română. A fost un şoc foarte puternic, atât pentru mine, cât şi pentru părinţii mei. În primele luni petrecute la Cluj plângeam încontinuu... la fel ca şi părinţii mei acasă. Deşi în fiecare week-end veneau şi mă luau acasă, odată cu revenirea la şcoală, luni dimineaţa, reveneau şi tristeţile mele. A fost o perioadă foarte grea... până să mă obişnuiesc să trăiesc fără afecţiunea părinţilor şi a surorii mele, fără prietenii de acasă, fără locurile cunoscute din satul meu natal, să mă adaptez la un mediu nou şi să învăţ o limbă complet nouă.

Exemplu de victorie a OMULUI asupra NENOROCIRII. De orice fel... Krisztian Kovacs este nevăzător. Și-a învins handicapul și joacă fotbal. A fost „Cel mai bun tânăr jucător” la CE din Italia cea devastată acum de COVID-19. Succesul său trebuie să ne inspire pe toți...

„Părinţii mei nu au nicio problemă de vedere... şi nici sora mea. Iar din câte cunosc, nici măcar vreun bunic sau străbunic“

5 goluri a marcat „Cristiano” la Europeanul din Italia, fiind al doilea golgheter al competiției

21 de ani are Krisztian Kovacs, cel mai bun tânăr jucător la ultimul Campionat European pentru Nevăzători

Cum joacă fotbal cei care nu văd mingea

* Fotbalul pentru nevăzători se împarte în trei categorii: B1 - nevăzători total, B2 - nici orb, dar nici nu vede bine și B3 - cei care poartă ochelari de vedere. Numai fotbalul la nivel B1 este sport paralimpic;

* O echipă de nevăzători are patru jucători de câmp, nevăzători, și un portar, care vede normal și care nu are voie să iasă din careu, care este de 2 pe 1 m. Mai sunt cinci rezerve, patru de câmp și un portar, deci lotul cuprinde un minim de zece jucători;

* Se joacă pe un teren de 40 pe 20 m, un teren de minifotbal, pe laturile de 40 m există o mantinelă de 1,1 m, ca la hochei, cu o înclinare de 10 grade, pentru ca mingea să sară înapoi în teren;

* Poarta e de 3,77 m lungime pe 2,17 m înălțime, ca la hochei pe iarbă;

* În spatele porții adverse, echipa în ofensivă are un ghid, văzător, care ajută atacanții cu indicații de poziționare, de șut sau de pasă. Are un baston de nevăzător, cu care bate barele porții la loviturile libere sau penalty-uri pentru ca executantul să poată să-și ia niște repere;

* Terenul are trei zone: zona fundașilor, coordonată de portar, zona de mijloc, jumătate din terenul fiecărei echipe, coordonată de antrenori, și zona de atac, coordonată de ghidul din spatele porții adverse. Fiecare dintre acești ghizi nu vorbeşte decât atunci când mingea este în zona sa de coordonare;

* Jucătorii, indiferent dacă sunt la minge sau nu, folosesc un cuvânt internațional, pentru a fi detectați pe teren, „Voi!”, pentru a se preveni ciocnirile ce se pot solda cu accidentări grave. Când nu spun acest „Voi!” (No Voi) sau îl spun prea târziu (Late Voi), arbitrii (doi pe meci) sancționează echipa cu lovitură liberă;

* La cinci faulturi ale unei echipe, se acordă penalty echipei adverse și apoi fiecare fault se sancționează cu penalty de la 8 m;

* Penalty-urile se execută de la 6 sau 8 metri, în funcție de greșeala făcută de echipa sancționată (fault în fază de gol sau cumul de faulturi în altă zonă a terenului), de obicei de pe loc, fără avânt, dar acest aspect nu este impus de regulament;

* Jucătorii eliminați (cartonașele se dau la fel ca la fotbalul obișnuit) pot fi înlocuiți;

* Ochelarii oficiali de joc sunt mari, din cauciuc, protejează inclusiv nasul, ca o mască.

„La naştere aveam un mic rest de vedere, care mi-a dispărut constant, până la vârsta de 10 ani“

„De la David Blunket, politicianul britanic nevăzător care a deţinut mai multe portofolii ministeriale între 1997 şi 2005, până la Andrea Bocelli, artistul nevăzător de renume mondial, nevăzătorii au demonstrat calităţi cel puţin la fel de preţioase ca ale semenilor valizi“

„Îmi doresc ca imnul României să se audă şi la sfârşitul unei competiţii, nu doar la începutul meciurilor“

775 16 3- Cum a fost momentul în care ai primit premiul la CE din Italia, când îi întrebai pe colegi dacă știau dinainte de asta?

- M-am simţit extraordinar, mi-e greu să descriu... Eram trist din cauza rezultatului nostru (n.r. - locul 9 din 10 participante), dar când mi-am auzit numele m-am bucurat foarte tare. Trofeul acesta mi-a adus oarecum aminte că nu am muncit chiar în zadar şi l-a făcut foarte mândru şi pe tatăl meu, care este foarte pasionat de fotbal şi care mă suna după fiecare meci să îmi facă un scurt comentariu al jocului pe care el îl urmărea pe live-urile furnizate de organizatori.

- Ce vezi cu ochii minții în momentele în care se cântă imnul țării pentru tine și coechipierii tăi?

- Evident, este un sentiment de mândrie şi îmi doresc ca odată, când vom fi suficient de buni, imnul României să se audă şi la sfârşitul unei competiţii, nu doar la începutul meciurilor.

- Cea mai frumoasă victorie din cariera ta...

- Cea mai frumoasă victorie a fost cea obţinută împotriva Greciei de la CE. Chiar dacă a fost meciul între ultimele două clasate, am demonstrat prin scorul de 4-0 că suntem mult mai buni ca ei. De asemenea, am fost fericit că am reuşit să marchez de trei ori şi probabil că asta a contribuit foarte mult la acordarea trofeului de cel mai bun tânăr jucător.