de Dana Buzăianu

Născută într-o familie de cineaști, inconfundabila Medeea Marinescu și-a legat primele amintiri de platourile de filmare. A fost unul dintre copiii minune ai cinematografiei românești, impregnând rolurilor de atunci candoarea și naturalețea specifice vârstei. Dar nu s-a oprit acolo. Dăruindu-i-se mai multe talente, Medeea ne povestește despre momentul de cumpănă în care a ales între pian și film. Și sunt sigură că, indiferent de alegere, ar fi ajuns chiar pe căi ocolitoare, tot la film și la teatru. Medeea are un fel aparte de a se raporta la profesia, la familia ei și la societate: onest, direct, cu o mare asumare. Nu se sfiește! Știe ce presupune un rol, de aceea în existenţa de zi cu zi, ea nu joacă roluri, ci doar trăiește ceea ce viața i-a oferit. O să vă convingeți citind interviul în care am vorbit despre pandemia ce a împiedicat actorii să mai urce pe scenă, relația actor-spectator, despre viața de acasă și trăirile pe care le are o femeie care atinge un asemenea succes... Și veți înțelege și de ce este atât de iubită de public, de soțul ei, George Dăscălescu, și de cei doi băieți, Luca și Filip.

„Nu sunt adepta conspiraţiei, dar filmul «Contagion» al lui Soderbergh, din 2011, m-a frapat”

- Medeea, cum resimți această pandemie, care seamănă parcă tot mai mult cu un scenariu de film?

- Scenariul acesta de film chiar există, un film al lui Steven Soderbergh din 2011 care se tot dă pe HBO, l-am văzut chiar de curând. A fost frapant fiindcă sunt detalii din această pandemie, care în 2011 - de necrezut - au existat într-un scenariu de film. Eu nu sunt adepta conspirației, nu cred că cineva în mod voit a organizat, a concertat treaba asta. Cred că pur și simplu s-a întâmplat, există, e adevărată și nimeni nu și-o dorește. Dar, pe de altă parte, acest film există şi el, eu l-am văzut și mi se pare frapant! Cred că se cheamă „Contagion”. Într-o primă fază, personal nu am luat-o foarte în grav. În ziua în care totul s-a oprit, pe 9 martie, eram în drum spre teatru, aveam spectacol cu Florin Piersic la Teatrul Național. Și deja oamenii îmi scriau pe Facebook și mă întrebau dacă să vină la teatru, să nu vină, și eu le spuneam: „Veniți! Veniți!”. Și când am ajuns în fața instituţiei am primit un telefon de la Florin Piersic. Eram la limită cu timpul și i-am spus: „Da, da, da, Florin, ajung acum”. Și el așa, cu voce stinsă mi-a spus: „Lasă, nu te mai grăbi, du-te acasă. Că nu mai jucăm”. M-am întors, dar am zis că e o chestiune de o săptămână, de două săptămâni. Acum, cu timpul, am început să mă obișnuiesc cu ideea cruntă că noi nu ne vom întoarce la ce a fost înainte...

- În totalitate...

- Prea curând... Am rezistat foarte bine primele luni, ba mai mult, am luat-o ca pe o pauză de care și eu, și mulți ca mine, și chiar și pământul ăsta, aveam nevoie. Dar după două-trei luni îți pui întrebări: „Bun, bun, dar mai departe ce se va întâmpla? Cum ne vom reveni?”. Oamenii au nevoie de certitudini. Și cei cu teoria conspirației, de fapt aceştia au nevoie de niște certitudini și atunci se agață de orice amănunt ca să zică: „Vezi? Ţi-am spus?! Așa e!”. Nu dau nume, însă e foarte greu când majoritatea oamenilor de știință vorbește despre ceva și vii tu dintr-o zonă de entertaining să spui că știi tu mai bine cum este și cu vaccinurile, și cu pandemia asta. Te plasezi într-o zonă derizorie și ridicolă, indiferent cine eşti...

„Mi-am dat seama că eu am lipsit foarte mult din viața copiilor mei. Și am început să recuperez”

- Familia ta cum a perceput?

- Soțul meu, care e Balanță și mai echilibrat, este mai optimist decât mine. Pragmatismul bărbătesc îl face să gândească în perspectivă: „Lumea nu are cum să se închidă. Cumva, cu niște costuri, vom merge mai departe. Și nu are rost să mă lamentez”. A luat-o foarte ușor și relaxat. Cea mai mare sursă de energie vine de la copii, pentru că ei nu resimt gravitatea lucrurilor și este firesc să fie așa. E chiar bine să fie așa! Luca și Filip se trezesc râzând dimineața, își fac imediat planuri cu ce îi face fericiți. Mi-am dat seama când a început pandemia că eu am lipsit foarte mult din viața copiilor mei. Și am început să recuperez și acum m-am echilibrat că recuperez în fiecare zi. Am avut sentimentul acela de frustrare și încă îl am, când am văzut că lumea, în vara 2020, se deschidea ușor-ușor, și noi nu ne deschideam. Și eu ziceam: „Stai puțin, că la teatru pare mai sigur decât la restaurant”. A început să se nască frustrarea și când la televizor a început să se vorbească continuu despre HORECA, HORECA, HORECA. Și recunosc că e un mare dezastru acolo, dar în industria spectacolelor nu vorbim numai despre teatru, sau despre teatrele de stat care au fost subvenționate. Există teatre independente care sunt sugrumate, sunt artiști independenți, tehnicieni ce lucrează numai pe contracte, care în momentul de față sunt șomeri. Și despre ei nimeni nu vorbea! Pandemia poate naște genul acesta de adversitate. Vrând, nevrând, pentru că este o bătălie pentru supraviețuire. Și atunci ești tentat să nu mai compătimești pe celălalt, pentru că ai tu nevoie să fii compătimit. Nu vreau să cad în capcana asta! Pandemia mi-a schimbat viața și m-a făcut să îmi pun întrebări și mă gândesc dureros adesea cât de inutilă poate fi profesia noastră. O să îmi sară tagma actorilor în cap și o să zică poate că nu, nu suntem inutili. Și o să le răspund că da, într-un moment de criză când niște oameni mor și niște doctori nu mai fac față în spitale, nu se mai gândește nimeni cât de frumos joc eu Shakespeare. Nu asta e prioritatea. Și iarăși, noi trebuie să înțelegem lucrul asta...

„Să nu credeți întotdeauna că marile vedete au fost și niște persoane ușor de suportat, foarte generoase în viața privată”

- Putem să reducem la absurd foarte multe profesii.

- Da, e adevărat, dar să știi că într-un moment de criză așa e, ca pe o barcă: pe cine salvezi mai întâi? Sau de cine ai nevoie mai întâi? Sigur că Marilyn Monroe s-a dus să cânte soldaților pe front ca să le mai ridice moralul, dar nu a luptat ea cu baioneta în prima linie.

- Lumea teatrului și a filmului se împarte în mai multe lumi?

- Da, există o lume vizibilă și una invizibilă. Să nu credeți întotdeauna că marile vedete au fost și niște persoane ușor de suportat, foarte generoase în viața privată. Ba dimpotrivă! Dar nu asta e important, pentru că spectatorul trebuie să plece de la teatru mai bun, mai fericit. Asta ține de bucătăria noastră, privitorul nu trebuie să le vadă sau să le știe.

„Mi-am dat seama că sunt mai multe șanse să reușesc în teatru sau în film decât în muzică. A fost alegerea vieţii...”

- Medeea, mă gândeam la acea decizie a ta, când ai ales între pian și teatru.

- Am studiat pianul de la vârsta de 6 până la 18 ani. Am intrat prima la Liceul de muzică „George Enescu” și la final am dat, pe lângă Bacalaureat, un atestat cu mai multe probe de teorie muzicală și instrument. A fost o decizie conștientă, în clasa a XII-a. Și când am decis să mă duc la teatru, au fost două resorturi. Unul strict emoțional, mi-am dat seama că sunt mult mai legată afectiv de lumea filmului fiindcă am crescut în ea și nu îmi imaginam o ruptură totală, o zonă mai pragmatică, în care am realizat că sunt mai multe șanse să reușesc în teatru sau în film decât în muzică. Să ai o carieră concertistică e infinit de greu. Aș fi ajuns cel mai probabil profesor, ceea ce pe mine nu mă tenta foarte mult.

- Povesteai că atunci când familia ta a fost mutată dintr-o casă mai mare într-un apartament, nu ați putut lua toată mobila, dar totuși pianul a fost prioritate. Mai există acel pian?

- Pianul este aici, lângă mine. Un pian de la 1881 mi se pare, un pian Bluthner cu coadă medie, cu placă de bronz. Nu se mai fac astăzi. Un pian foarte bun, îl tot recondiționez și îl reacordez. Mi s-a sugerat să iau alt pian mai potrivit pentru studiu, băiatul cel mare face pian, și mi-am dat seama că pur şi simplu nu mă pot despărți de el. E un obiect la care țin, am o legătură specială cu pianul. Când am un moment de liniște sau de neliniște, un moment de tristețe, sau când vreau să fiu eu cu mine, mă fac una cu pianul.

- Spuneai că mai mult ți-a plăcut să îți cânți ție decât altora...

- Asta îmi place și acum. Ador să îmi cânt mie. Nu cred că aș fi fost o mare pianistă concertistă, mă stresa ideea de a cânta altora. Pianul are o încărcătură emoțională în primul rând, dar și ca obiect vechi, de mare calitate.

- Băieții tăi studiază pianul.

- Luca, băiatul cel mare, studiază pianul ca instrument secundar, pentru că instrumentul principal este chitara.

- Nu ai fi putut să îl înveți tu?

- Am încercat puțin, dar sunt un dezastru ca profesor. Mi-a sugerat și soțul meu, mi-a zis și Luca. Nu am metodă, indiferent câte diplome aș avea, și nu cred că posed nici răbdare. Dar când îl ascult, îmi crește inima. Nu face de performanță, cum făceam eu la vârsta lui, la 11 ani, dar cântă. Pentru educația lui generală mi se pare că e foarte bine și o să îl dau și pe Filip, dar deocamdată e prea mic, are 4 ani. Geniile încep și la 4 ani, dar e un pericol acolo, eu nu aș forța un copil atât de mic. Ceva se poate frânge în el...

„Am citit «Oblomov» a rusului Goncearov când aveam 11 ani. Cum să se bucure azi copiii de Tolstoi când totul e la un click distanţă?!”

- E un anume stil în care îți educi băieții, pe Luca și Filip?

- Nu mi-am propus un stil, pentru că orice copil e unic și atunci parentingul îl înveți și îl exersezi și îl adaptezi în funcție de ce descoperi lângă tine. Dacă am avut un principiu după care m-am ghidat, a fost acela al unei libertăți-încrederi pe care le-am dat-o copiilor: să aibă opinii, iar dacă sunt greșite, să le contraargumentez.

- Vei înțelege pe deplin generația copiilor tăi?

- Nu, sunt convinsă că nu! Deja nu o înțeleg! Eu nu sunt atât de atașată de gadgeturi cum sunt ei. Au un alt tip de a simţi și de a vedea lumea, mai rapid, au alt fel de a prinde informația. Le spuneam prietenelor mele că eu am citit „Oblomov” când aveam 11-12 ani. Dă-i unui tânăr de acum să citească „Oblomov”, de Ivan Goncearov, sau orice rus: Tolstoi, Dostoievski, ce are pagini întregi de descrieri despre emoții sau despre stări, și vei vedea că nu funcționează pentru că trăim într-o eră a vitezei când totul e la un click distanță. Când imaginea e mult mai rapidă. De asta este foarte greu și nu îi acuz 100%. Ceea ce pot să fac e să ne întâlnim la jumătate de drum și să citească ceva din zilele noastre. Nici noi nu am mai făcut la școală ce făceau bunicii noștri. Bunica mea a învăţat la școală greaca. Se studia greaca.

„Cum e să creşti cu surori gemene? Fantastic!”

- Cum a fost copilăria ta cu două surori gemene, mai mici decât tine?

- Fantastică!

- Nu te-ai simțit exclusă?

- Nu, nu, dimpotrivă! Am fost sora mare și ocrotitoare. Acum este o însingurare a copiilor, pentru că părinții îi duc la școli mai bune, ei stau în Berceni, dar îi aduc cu mașina la școală în Floreasca, pierzând ore pe drum. Nu au colegi cu care să se joace, sunt din alte cartiere. Ori, pe vremea aia mergeai la școala cea mai apropiată. Eram împreună și la scoală, ne vedeam și după, creșteam împreună și nu era săptămână să nu fie serbat vreun copil. Erau celebrele petreceri acasă, cu sendvișuri cu pate și cu socată, noi ne jucam și eram fericiți. Le luam și pe surorile mele, mai mici cu 3 ani, și știam că trebuie să am grijă de ele. Sigur că între gemene e o legătură specială, dar nu m-am simțit niciodată exclusă. S-a estompat diferența de vârstă, suntem foarte legate. Una stă în Franța, cealaltă cu mine, în București. Mi-am dorit foarte mult un al doilea copil tocmai că ştiu ce înseamnă să ai frați. Soțul meu nu are frați, e singur. Dar eu știu cât de important este în dezvoltarea noastră psihologică să ai un frate sau o soră. Extrem de important!

„«De unde ai învăţat să vorbeşti atât de mult?». «De la Florin Piersic»“

- Joci în piesa „Străini în noapte” alături de Florin Piersic de peste zece ani. Cum e colaborarea cu dânsul?

- Excepțională! Ești tentat, când te afli lângă o vedetă precum Florin Piersic, să fii stresat. Dar mie mi s-a întâmplat un paradox. La premiera noastră, Florin avea emoții, iar eu eram mai mult curioasă, nu pot spune că aveam emoții, doar un mic stres să nu îl încurc pe el. Nu aveam palpitaţii pentru că știam că presiunea este pe vedeta aia mare și întotdeauna așa se întâmplă. Cu cât ești mai important, presiunea e asupra ta, iar cel de lângă tine este mai relaxat. Și atunci, mi-a fost foarte ușor cu Florin. Oamenii care au lucrat cu el, care au stat în preajma lui, știu că e foarte uman. Nu vrea să îi vorbești cu „dumneavoastră”, face glume tot timpul chiar și când îți dă o indicație. Piesa avusese premiera cu Emilia Popescu, ea nu a mai putut juca și de comun acord Florin Piersic cu domnul Beligan, regizorul, m-au ales pe mine. De fapt Florin, că am fost propunerea lui. Mă văzuse în „Egoistul”, unde jucam cu Maestrul Beligan. Domnul Beligan era foarte în vârstă, i-a zis: „Florine, tu știi piesa, lucrează tu cu Medeea”. Și Florin făcea naveta de la Cluj două-trei zile, mai lucra, mai repetam singură acasă, iar venea, iar lucram, vreo lună întreagă. El îmi dădea indicațiile, știa croiala piesei, toate dedesubturile, ce se întâmplă între replicile personajelor. Ce spunem pe gură e partea cea mai simplă, pe aia o înveți rapid, dar ce se întâmplă în tăceri... Mi-a fost tare ușor, a fost foarte apropiat și calm, cu răbdare, cred că ar fi putut să fie lejer profesor la facultate. Nu apuca nimeni să joace, că ar fi jucat el tot (râde), dar învățai ceva. Are un formidabil instinct, știe să îți arate. Asta zice și el, nu am observat-o eu. Spune: „Măi, ai încredere, că instinctul meu zice că așa e aici”. Și are dreptate, are un instinct scenic foarte bun. Și dacă plusează „Măi, fă așa”, așa e, nu trebuie să îți explice rațional. Cred că e și spectacolul pe care l-am jucat cel mai mult, am avut perioade când am prestat și două pe zi. Am jucat de la ora 6:00 seara la 8:00 și de la 8:30 la 10:00. Aveam și opt-zece spectacole pe lună. De zece ani. E un spectacol greu, de mare uzură psihică.

„Recunosc, mă lupt şi eu cu orgoliul şi cu atracţia zonei de confort”

- Am fost la piesă, am plâns...

- Da? Nu e ușor, doi oameni vorbesc două ore pe scenă, nu este ușor de ținut, dar îmi dă cea mai multă energie. Încă ceva cu Florin: e foarte viu în scenă! Jucând de prea multe ori, ai impresia că știi rolul și se tocește și ai nevoie să mai schimbi ceva, să surprinzi. Și la un moment dat, când ne certam noi spre final, îmi zice: „Mai taci, domnule!”, asta nu era în text, trebuia să zică: „Nu mai vorbi atâta”. Și continuă: „De unde ai învățat să vorbești atât de mult?”. Nici asta nu era în text. Și eu am replicat: „De la Florin Piersic”. Și bineînțeles sala s-a rupt, a râs și el și a avut o replică inspirată: „Dar cine e ăsta, că nu îl știu?!”. Și avea dreptate, că Pierre, rolul jucat, e francez, de unde să îl știe pe Piersic?! E viu în scenă, e viu, e acolo și nici nu se supără dacă îl surprinzi. Există actori pe care îi poți deranja că ai schimbat mișcarea sau că ai băgat o replică de la tine. Lui îi place, cred că are nevoie să se joace mereu...

- Care este lupta actorului cu el? Cu ce se luptă? Cu vanitate, orgoliu, perfecțiune?

- Cu foarte multe lucruri. Se bate cu orgoliul și până la un anumit punct eu cred că trebuie să avem și un pic de orgoliu. Se luptă cu confortul. Suntem tentați într-un punct al carierei, mai ales după ce am avut succes, să ne ducem în zona noastră de confort și să apelăm la sertărașele în care ne simțim bine, cu care am avut succes; nu ne mai consumăm, ăsta e un mare pericol în profesia noastră. Cu astea două m-am luptat eu și mă lupt! (râde)

- S-a întâmplat ca în viața personală să ai mai puțină credibilitate pentru că ești actriță?

- Nu, deloc. Fiindcă mai e un lucru cu care se luptă actorii, dar aici trebuie să fie atenți cei din jurul tău. Să fii capabil ca în clipa în care ai pășit în afara teatrului, să redevii tu. Să nu fii actorul, să fii omul. Actorii care rămân în personaje și după ce au jucat personaje, cred că aceia riscă să devină necredibili pentru public. Publicul iubește actorul pe scenă. Însă, dacă îl întâlnește în autobuz sau pe stradă sau la magazin, îl iubește să îl vadă om. Nu îmbrăcat în aura intangibilă a actorului.

„Există teatre independente care sunt sugrumate, sunt artiști independenți, tehnicieni ce lucrează numai pe contracte, care în momentul de față sunt șomeri. Și despre ei nimeni nu vorbea!“

„Eu cred într-o teorie-superstiţie: la un moment dat e bine să-ţi vină şi greul“

- Ai terminat Academia de Teatru și film în 1996, la clasa lui Florin Zamfirescu. În piesa „Hoții de frumusețe” ai jucat cu dânsul. Te-ai simțit iarăși studentă?

- Nu, pentru că relația cu Florin Zamfirescu a fost una pe care el a întreținut-o cu toată clasa, suntem o generație de oameni care se bucură de noto- rietate: Tudor Chirilă, Andrei Aradits, din „Vlad”, Gabriel Coveșeanu, Ionuț Ciocea, din „Las Fierbinți”, Gavril Pătru, cu care joc în filmul de la HBO. Deci oameni care și-au făcut meseria. Relația noastră era una foarte liberă în sensul în care Florin ne trata ca pe niște viitori colegi sau ca pe niște colegi mai tineri și fără experiență. Făceam petreceri, râdeam împreună, aveam păreri, ne puteam și contrazice, că nu ne scădea nota, și nu am avut stresul că m-am întâlnit cu el pe scenă. Este un actor excepțional cu care oricând aș vrea să joc.

- Ce roluri sunt greu de jucat?

- Cred mai puțin în roluri dificile. Cred în întâlniri care nu sunt benefice, care nu îți fac bine, în care nu te poți dezvolta. E greu să joci unde contextul nu e bun, când ai parteneri cu care nu te simți în regulă sau actori și regizori în care tu nu crezi. Și atunci cel mai cinstit mi se pare să refuzi de la început, dacă îți dă mâna, dacă poți să o faci. În orice rol ai un moment de blocaj. Dacă nu ai un astfel de moment cu un rol, înseamnă că acolo ceva nu este în regulă. Cred în această teorie-superstiție. E bine ca la un moment dat să îți vină greu. Să îți fie greu! Dar nu acolo e problema. Dacă apare așa ceva de netrecut și nu îți e bine, contextul în care te poartă vina, și nu rolul propriu-zis, piesa sau personajul.

Rolul din „Maria, Mirabela“ a făcut-o celebră la doar 7 ani

Medeea Marinescu a fost unul dintre copiii celebri ai perioadei comuniste. Rolul ei din „Maria, Mirabela” (1981), un film fantastic în regia marelui Ion Popescu Gopo, a rămas în memoria tuturor. Avea doar 7 ani când s-a lansat filmul, dar debutul şi-l făcuse chiar mai devreme, la 3 ani, în „Iarna bobocilor” (1977), când şi-a strecurat chipul angelic prin crăpătura uşii, în timp ce „părinţii” Varvara şi Toderaş se certau.

În total, într-o carieră de 43-44 de ani, a jucat în peste 25 de producţii, printre care „Kilometrul 36”, „Domnişoara Christina” sau „QED”, dar şi serialul „Bani negri” de la HBO.

„E varianta drumului greu, dar nu aş schimba-o pentru nimic în lume“

- Trendul actual este că o femeie nu poate avea carieră și familie în același timp.

- Eu zic că e cea mai mare greșeală pe care o poți face. Cunosc, știu cazuri de personalități care mi-au spus cu mare tristeţe la apusul vieții: „Dacă regret ceva, este că nu am avut un copil, că mi-am refuzat asta”. Uite, vezi, acum cu pandemia. Cu ce te ajută că ai jucat Hamlet? Cu ce mă ajută pe mine că am jucat-o pe fata aia din „Je vous trouve tres beau”... „Vă găsesc fermecător”? În momentul ăsta mă ajută doar familia. Exist și sunt și am motiv să merg mai departe că am niște copii care îmi râd încontinuu. Sigur, sunt oameni la care nu a fost să fie. Eu am primit darul ăsta și nu am dreptul să judec, dar dacă cineva în mod voit și-a reprimat lucrul acesta, părerea mea e că a făcut o imensă greșeală. Sigur, asta e varianta grea, complicată. Că atunci când ai copii, ești pe drum în turnee, apar probleme și trebuie să le rezolvi din mers. Suni la doctor și stai cu inima cât un purice să vezi cum e cu temperatura aia, la matematică mă sună Luca să mă întrebe „Mami, cum e aici?”. Și îl rog să îmi trimită să văd sau să întreb pe cineva care știe mai multă matematică decât mine.

- Tu fiind olimpică la Limba română...

- Da, dar la matematică sunt praf! Ne-a întrebat Luca într-o zi ceva și eu, și soțul meu ne-am uitat lung, iar soțul i-a zis: „Luca, te-ai născut în familia nepotrivită din punctul ăsta de vedere”. Copiii îți mănâncă energie, actoria îți consumă și ea energie și e dificil. E varianta drumului greu, dar nu aș schimba-o pentru nimic în lume. (râde fericită)

„Mi-am schimbat look-ul pentru serialul «Bani negri»: m-am tuns, arăt şi sunt ca tipologie, cu totul altfel acolo, o femeie puternică“

- În producţia originală HBO „Bani negri” joci rolul principal feminin al unei directoare de bancă. Cum a fost primit serialul și care au fost impresiile lăsate de personajul tău?

- Din ecourile pe care le-am avut, se pare că a fost un serial care a dat foarte bine. Pentru că vorbește despre societatea noastră, despre corupția cu care conviețuim de 30 de ani, însă într-o manieră comică. Și asta a prins, a plăcut. La fel și faptul că au existat tipologii clare de personaje. Că arată bine, pentru că un serial are nevoie și de o imagine bogată, expresivă. Sigur, și eu am primit mesaje care mi-au făcut plăcere, m-au flatat, pentru că am creionat un personaj puternic, credibil, pe care lumea să îl țină minte. Mi-am schimbat look-ul pentru serialul ăsta: m-am tuns, arăt și sunt, ca tipologie, cu totul altfel acolo și asta îmi dă un sentiment plăcut... Am mai spus asta, aici stă provocarea unui serial. De a reuși să creezi un personaj pregnant, pe care publicul să dorească să îl revadă. Am primit multe întrebări legate de continuare, mai ales că finalul este unul deschis. Dacă se va întâmpla, pentru că o producție are de parcurs mulți pași, asta se va întâmpla cam în doi ani. Sper ca lumea să nu uite până atunci.

- Care sunt proiectele pe care le ai în vedere? În contextul actual, să te mai întreb de viitoare proiecte?

- Aveam o agendă plină până în ianuarie 2021 cu evenimente, cu drumuri, cu turnee, cu premiere... Și, într-o zi, lumea s-a închis și acea agendă nu a mai contat... Iată, după un an începem să vedem luminița de la capătul tunelului. Săptămâna aceasta mă vaccinez și asta e un lucru bun. Am început să mergem la teatru, timid, dar mergem înainte. Continuăm transmiterea pieselor online în regim live (pentru că nu toată lumea poate veni într-o sală de teatru, cel puțin deocamdată), am început să ne gândim la posibile viitoare proiecte. Cred că pandemia aceasta nu se va încheia mâine, nici peste o lună, dar cred că ține de noi să ne repunem în mișcare. Cu încredere și multă speranță!