de Silviu Ghering
Cine nu l-a văzut în „Django” din 1966 sau în „Bătălia de pe Neretva” din 1969, sau în „Tristana” din 1970, sau în „Mărturisirile unui comisar de poliție făcute procurorului republicii” din 1971, sau în „Uraganul vine de la Navarone” din 1978, sau în „Salamandra” din 1981, sau în „Morile de vânt ale zeilor” din 1988 a avut ce pierde. Sunt numai o infimă parte dintre rolurile sale cinematografice, care „curg” către amețitoarea cifră de 197. 197 de personaje întruchipate „pe pânză”. Cum spune și titlul paginii, „un italiano vero, șaten cu ochi albaștri”. Adăugăm: constituție atletică, bărbie pătrată, puternic conturată, ce denotă hotărâre, chiar încăpățânare. Inimă sprințară, „forever young” ca să rămânem în cinema, adică de-a pururea tânără. Și fiindcă toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus Franco Nero. Defectele le lăsăm în seama invidioșilor, să le găsească ei.
A fost primul „Django”. Originalul!
Era 23 noiembrie 1941, în plin război mondial, când în familia unui sergent de carabinieri dintr-o comună mică, San Prospero Parmense, de lângă Modena, regiunea italiană Emilia-Romagna, se năștea Francesco Clemente Giuseppe Sparanero. Pe scurt și pe ecrane, Franco Nero. Copilăria o petrece în Parma, și de copil este interesat de teatru. Chiar de mic copil s-ar putea spune, din moment ce a urcat pe scenă de la 6 ani. A studiat pentru scurtă vreme la o facultate de economie şi comerţ locală, o perioadă a lucrat ca și contabil în Milano, înainte de a se dedica total visului său la „Piccolo Teatro di Milano”.
Talentul l-a „împins” spre „Cinecittà Studios” din Roma și, în 1962, este remarcat și susținut de cunoscuții regizori Carlo Lizzani, Antonio Pietrangeli și John Huston să înceapă cariera în domeniul cinematografiei. Debutează „pe pânză” doi ani mai târziu, în „Fata împrumutată” („La ragazza in prestito”), alături de Annie Girardot. Primul său rol principal, Django, din filmul cu acelaşi nume al lui Sergio Corbucci (1966), l-a catapultat spre faimă la vârsta de 25 de ani, asigurându-i un loc în galeria de eroi ai spaghetti-western-urilor, galerie dominată de protagonişti puternici, misterioşi şi cu sete de glorie și... gloanţe!
Recăsătorit după 34 de ani!
În 1967, se întâlnește pe platourile de filmare la „Camelot” cu o adevărată lady „made in England”, Vanessa Redgrave, de care se îndrăgostește iremediabil. Sentimentele sunt reciproce, și cei doi trăiesc o poveste romantică și tumultuoasă până în 1972, „concretizată” printr-un fiu născut în 1969, Carlo Gabriel Sparanero (cunoscut ulterior ca și Carlo Nero în viaţa artistică de scenarist şi regizor), primul copil al lui Franco și al treilea al Vanessei, după două fete, ambele cunoscute actrițe. Pe cea mai mare, Natașa, născută în 1963, Franco a condus-o la altar în 1994, când s-a căsătorit cu Liam Neeson, cu care a fost măritată 15 ani, până când a murit, la numai 46 de ani, în urma unui accident la schi, în 2009. Sora sa este Joely Richardson (născută în 1965), ambele fiind fiicele regizorului și producătorului britanic de teatru și film Tony Richardson, cu care Vanessa a fost măritată înainte de Franco, între 1962 și 1967. Franco şi Vanessa s-au separat o vreme destul de îndelungată, în care fiecare și-a trăit din plin viața, după care s-au recăsătorit la 31 decembrie 2006! În anul 1987, în timpul filmărilor pentru „Trei zile la tropice” („Tre giorni ai tropici”, regia Mihalis Kakogiannis), care se făceau în Cartagena, Franco s-a implicat într-o iubire romantică şi foarte pasională cu Mauricia Mena, relaţie din care a rezultat al doilea fiu al său, Franquito.
A jucat toate genurile
A încercat o gamă impresionantă de personaje, de la Abel, în epica „Biblie” a lui John Huston (1966), la inginerul umilit de răzbunare în „Legea străzii” („Il cittadino si ribella”, 1975), de la locotenentul gay din „Cearta” („Querelle - Ein Pakt mitdem Teufel”, 1982), la eroul medieval sârb din „Șoimul” („The Falcon”, 1983).
Toate aceste personaje au confirmat în repetate rânduri gustul eclectic pe care actorul îl are în ceea ce priveşte cinemaul, dar şi forţa, pasiunea şi dăruirea cu care se lansează în interpretarea rolurilor sale. Franco Nero, pe bună dreptate, este unul dintre cei mai vaști actori din „vechea gardă”, activând în nenumărate genuri şi subgenuri cinematografice de la spaghetti-western, la filme de acţiune, la drame, la arthouse, la „polizzioteschi”, horror şi comedii.
În ciuda prodigioasei sale cariere, nu a fost nominalizat decât o singură dată la un premiu major, Globul de Aur, în 1968, pentru cel mai promițător „new entry”, în „Camelot” (regia Joshua Logan). A rămas doar cu nominalizarea...
Are un sat pentru orfani
În aprilie 2005, Franco Nero a fost în România, cu ocazia proiecției filmului „Sirena” („Nymph”, titlul original „Mamula”, regia Milan Todorovic), în care joacă și el, la festivalul TIFF, de la Cluj. Și a dezvăluit într-un interviu o dimensiune profund umană a sufletului său, puțin cunoscută: „Am vizitat România de mai multe ori, aș spune că de cele mai multe ori din motive umanitare. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Mino Damato, a început de mulți ani să se ocupe de vindecarea copiilor cu SIDA. Așa că a construit un sat în afara Bucureștiului, la Singureni. Cum și eu am un sat de orfani în Italia, unde sunt numai băieți, și cum de aproape 50 de ani suntem prieteni, de aceea am venit în România de atâtea ori”.