de Silviu Ghering
La 23 decembrie 1884 se năştea, la Huşi, Nicolae, fiul lui Costache Malaxa, un comerciant înstărit, și al Elenei Ruxandra, descendenta spătarilor Bădărău, familie de mici boieri locali. După tată, Nicolae este de origine aromână, stră-străbunicul său, Mihalachi Malaxa, a venit în Moldova din Munții Pindului în anul 1818. Nicolae a urmat școala primară și liceul la Iași, apoi a efectuat studii superioare de inginerie la Universitatea Politehnică din Karlsruhe, Germania. Imediat după Primul Război Mondial „simte” o nișă de profil: producția de material rulant într-o țară cu infrastructura grav avariată în urma războiului. Cumpără un teren modest la marginea (de atunci) a Bucureștiului, unde, la 3 august 1921, pornește un atelier pentru reparat locomotive și vagoane.
Nu i-au trebuit decât șase ani, până în 1927, ca să treacă de la reparaţii la producție. A încheiat un contract mare cu CFR, în baza căruia a primit un important avans, dar și credite de la multe bănci. Și-a utilat uzina cu 82 de mașini-unelte de mare productivitate, cumpărate din Germania, și a angajat 180 de muncitori germani calificați ca să-i instruiască pe români. În 1928, prima locomotivă cu aburi produsă în Uzina Malaxa era livrată Căilor Ferate, în 1931 a început fabricarea Diesel - o raritate în acele vremuri -, în 1933, în plină criză europeană, era livrată locomotiva cu numărul 100, iar în 1940, locomotivele Malaxa repurtau un succes comercial răsunător la Târgul Internațional de la Milano. Uzina Malaxa (fosta 23 August, respectiv Faur) devenise cea mai performantă fabrică de material rulant din Europa acelor timpuri. În paralel cu producția de locomotive, a construit o fabrică de țevi (fosta uUzină Republica), o fabrică de muniții de artilerie și de armament, a fost acționar și la Uzinele Astra Arad, Unio Satu-Mare, IOR București, Uzinele și Domeniile de Fier Reșița. În numai 12 ani (1928-1939), Uzinele Malaxa deveniseră un concern industrial de primă mărime în Europa. În 1945 a construit primul prototip al automobilului marca Malaxa, care poate că ar fi avut și el o evoluție strălucitoare dacă nu se instaura regimul comunist, care a dus la confiscarea uzinei. La începuturile sale, puterea populară l-a tolerat pe Malaxa, chiar și după naționalizare. A devenit salariatul propriei sale uzine, unde a lucrat ca inginer până în 1948, când, plecat cu o delegație comercială la Viena, nu s-a mai întors în țară. S-a stabilit în SUA, unde a dus o viață liniștită, folosind rezervele bănești pregătite din timp în bănci, până în 1965, când a murit, la New Jersey.