de Andrei Dicu şi Alexandru Brădescu

La 11 iunie 1948, Marea Adunare Naţională a votat Legea privind naţionalizarea. Practic, din acel moment, fruntaşii Partidului Muncitoresc Român au şters cetăţenilor dreptul la proprietate privată, după modelul sovietic. Momentul a însemnat începutul unui lung şir de abuzuri. Povestea „iobagizării” României, unul dintre cele mai triste momente din viaţa ţării noastre, vă este prezentată în rândurile care urmează.

Jaful, formulat ambiguu

Din 1945, de la sfârşitul războiului şi până în 1948, România traversase toate etapele premergătoare marilor reforme comuniste. După abdicarea forţată a Majestăţii Sale Regelui Mihai, care rămăsese ultimul bastion în calea noii puteri, proclamarea Republicii Populare Române şi înfăptuirea unei serii de reforme, cea agrară şi cea monetară, la jumătatea anului 1948 a venit rândul naţionalizării. Dacă, până atunci, toate lucrurile făcute de comunişti aveau un precedent, naţionalizarea era primul act concret către o altă epocă, total diferită de tot ce trăiseră românii până atunci. Practic, după modelul patentat la Moscova, dreptul de proprietate privată dispărea total, iar averea cetăţenilor trecea în proprietatea statului. Interesant este că, deşi aparatul de propagandă comunist ne prezenta imaginea proletariatului fericit, bucuros graţie binefacerilor aduse de noul regim, despre naţionalizare, exact în termenii în care a fost pusă în practică, nu s-a vorbit deloc. Singurele referinţe au apărut în noua Constituţie a Republicii Populare Române, care prevedea la articolul 11: „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiunile prevăzute de lege”. Este foarte interesantă maniera ambiguă în care este redactat textul. „Interesul naţional” este, clar, o formulă vagă, care le dădea dreptul autorităţilor să justifice absolut orice abuz, fără a putea fi condamnate pentru asta…

„Vinerea patimilor burghezilor”

De altfel, ziua de 11 iunie 1948 a intrat în calendarul realizărilor comuniste drept „vinerea patimilor burghezilor”. Totuşi, puţini cunoşteau dimensiunea deciziei Partidului Muncitoresc Român, dat fiind că această „binefacere” a fost atent ascunsă de urechile celor mulţi. La vremea respectivă, simţul proprietăţii private se manifesta autentic, iar naţionalizarea a fost salutată doar de cetăţenii extrem de săraci şi mai ales de cei care, din motive mai mult sau mai puţin vicioase, fugeau de muncă precum necuratul, de tămâie. Practic, această „reformă” abuzivă presupunea acţiunea de a lua bunuri private şi de a le pune în domeniul statului, urmărind destabilizarea acelei părţi din societatea urbană care ar fi putut reacţiona la măsurile luate de noii guvernanţi. Ulterior, procesul a continuat şi în domeniul agrar, prin colectivizare, pentru a înlătura exact aceeaşi pătură socială, de data aceasta din lumea rurală. Măsurile nu au fost luate însă în acelaşi timp pentru că, oricât de multe precauţii şi-ar fi luat guvernanţii, exista posibilitatea unei revolte. Principiul aplicat a fost pe sistemul „divide et impera” (n.r. - dezbină şi stăpâneşte). După ce regimul comunist a scăpat de marii industriaşi, care ori au înfundat puşcăriile ori s-au refugiat în străinătate, a pornit, anul următor, „războiul” contra chiaburilor, cărora propaganda comunistă le-a creat imaginea unor îmbuibaţi, pe munca celor săraci.

O lege votată „la pachet”

Un aspect foarte interesant îl constituie faptul că legea a trecut „nevăzută” prin Parlament. În cadrul sesiunii care aniversa 100 de ani de la Revoluţia de la 1848, Legea 119, prin care erau naţionalizate 1.050 de întreprinderi din toate ramurile industriale, era una mică, în doar şapte capitole, dar atent elaborată. Se pare că Biroul Politic, reunit în taină, pregătea de luni bune trecerea ei prin Parlament, dar şi aplicarea în teritoriu. Practic, legea a fost votată „la pachet” cu decretele prin care se organiza centenarul Revoluţiei de la 1848. Ulterior, totul a fost pregătit minuţios, de la sigilarea seifurilor cu bani, până la organizarea mitingurilor de susţinere. Ministrul de Interne, Teohari Georgescu, în sarcina căruia a căzut marea parte a acţiunii, avea să justifice acţiunile agresive ale Miliţiei: „Elementele nesigure (n.r. - cum li se spunea, în epocă, persoanelor care încă mai protestau, firav, împotriva comunismului) din fiecare uzină au fost monitorizate pentru a împiedica acţiunile de sabotaj, de terorism, de agitaţie, de propagandă duşmănoasă şi de sustragere de bunuri, acte şi registre”.

Blitzkrieg comunist

Iată însă cum a decurs filmul evenimentelor, cu o repeziciune care l-ar fi făcut gelos chiar şi pe Adolf Hitler, partizanul conceptului „Blitzkrieg” (războiul-fulger). În ziua de 11 iunie, comuniştii au trecut la acţiune: la ora 6:00 dimineaţa, agenţii infiltraţi au sigilat casele de bani, au ocupat birourile şefilor şi au interzis ridicarea oricăror acte sau documente. Apoi, la ora 13:00, activişti pregătiţi din timp au preluat efectiv conducerea companiilor. O oră mai târziu, în toată ţara izbucneau mitinguri „spontane” ale oamenilor muncii, în scopul susţinerii naţionalizării. În timp ce echipele de activişti preluau controlul asupra fabricilor şi uzinelor, legea naţionalizării nici măcar nu era încă adoptată. Practic, totul s-a făcut în aceeaşi zi. Proiectul de lege a fost prezentat dimineaţa în Guvern şi apoi transmis de urgenţă Marii Adunări Naţionale, deşi încă din zori acţiunea debutase furtunos.

Frenezie totală la… Focşani

Rolul ziarului „Scânteia” a fost primordial. Publicaţia trebuia să prezinte, zilnic, frenezia cu care poporul primea decizia Guvernului. Profesorul Gheorghe Miron arăta în lucrarea sa „Aspecte privind naţionalizarea principalelor mijloace de producţie din 11 iunie 1948” că unul dintre cele mai perfide articole dezinformatoare privea situaţia de la Focşani, acolo unde vestea naţionalizării principalelor mijloace de producţie „a fost primită cu deosebită bucurie de muncitori”. Corespondentul ziarului „Scânteia”, P. Cristofor, a transmis, telefonic, la Bucureşti, articolul intitulat „Muncitorii din Focşani vor păzi cu sfinţenie bunurile poporului”. Textul arăta că „Munci- torii de la Fabrica de zahăr din Sascut, Moara Focşani, Fabrica de produse Chimice Mărăşeşti, Fabrica de pielărie «Nistor Vasile» din Focşani, Ţesătoria Focşani, Fabrica de cherestea Huroaia din comuna Năneşti, Fabrica de cherestea Bradul din comuna Ciuşlea, Fabrica de cherestea Siretul din Nămoloasa, Fabrica de cherestea Pădurea Carpaţi din comuna Adjudul Vechi şi Întreprinderea Mărculeşteanu din comuna Odobeşti şi-au manifestat bucuria pentru măreţul act săvârşit de Guvern şi de Marea Adunare Naţională. La propunerea P.M.R., muncitorii Fabricii de produse Chimice Mărăşeşti trimit salutul lor fierbinte Comitetului Central al P.M.R. şi îşi iau angajamentul să pună imediat fabrica în funcţiune prin instalarea unui motor de 450 de cai-putere, pe care clasa capitalistă sabotoare l-a ţinut doi ani întregi nefolosit, precum şi să monteze în scurt timp instalaţia de fabricare a fosfaţilor agricoli, pentru a pune la îndemâna ţărănimii muncitoare îngrăşămintele necesare intensifi- cării culturilor şi măririi productivităţii”. Plecând de la acest exemplu, articolele apărute în publicaţiile din întreaga ţară erau scrise în această notă, unele abuzând de invective la adresa „tâlharilor burghezi”.

Dat afară din casă, pe strada… Democraţiei

Tot profesorul Miron s-a referit şi la cazurile, foarte multe, de altfel, în care oamenii au fost daţi afară din case. „Iani Antoniadis, fostul proprietar al brutăriei din Strada Democraţiei nr. 12, se afla într-o situaţie şi mai grea, deoarece atunci când i-a fost naţionalizată brutăria, i-au fost confiscate locuinţa, căruţa, calul, lemnele de foc, bicicleta şi multe alte bunuri care nu făceau parte din inventarul brutăriei, fiindcă nu foloseau la funcţionarea acesteia. Aruncat în stradă, având de întreţinut o familie formată din opt persoane, fără niciun ban din munca de o viaţă, locuind prin vecini, Iani Antoniadis era în situaţia de a muri de foame”, se arată în lucrarea profesorului Miron. Şi când te gândeşti ce mai spunea, în acele vremuri, propaganda comunistă: „Frumoasă şi bogată e ţara noastră. Poporul muncitor nu s-a putut bucura însă de bogaţiile ei. Până nu demult, un pumn de capitalişti români şi străini deţineau aproape toate bogăţiile ţării: râurile, pădurile, petrolul, cărbunele şi alte bogăţii ale solului şi subsolului”…

Despăgubirile, o nouă diversiune

Şi diversiunile nu s-au oprit aici. În articolul de lege se spunea că statul va oferi cetăţenilor deposedaţi de avere despăgubiri, dar acest lucru nu se făcea decât în mod discreţionar, fapt pentru care legea a devenit una de confiscare a proprietăţii private. „Situaţia creată în urma transformărilor petrecute impune o schimbare structurală în domeniul economiei naţionale, pentru a pune toate forţele productive ale ţării în slujba ridicării nivelului politic, economic şi cultural al poporului nostru. Această schimbare structurală este trecerea în mâinile statului, ca bun comun al poporului, a celei mai importante părţi din mijloacele de producţie”, avea să declare Gheorghe Gheorghiu-Dej, la vremea aceea prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Prin această „inginerie” bine ticluită, au trecut în patrimoniul statului, etapizat, 8.894 de întreprinderi industriale şi miniere, de transport, bancare şi de asigurări, capete de listă fiind toate marile societăţi din economie. În noiembrie 1948, controlul statului s-a extins asupra cinematografelor şi caselor de sănătate, iar până în 1950, asupra farmaciilor, întreprinderilor chimice şi a tuturor unităţilor economice şi social-culturale, precum şi a unei mari părţi din locuinţe, proprietate privată. Naţionalizarea a însemnat un dezastru pentru economia românească. A fost ruinată nu doar clasa industriaşilor, cărora statul le-a luat tot, fără nici cea mai mică despăgubire, dar a fost distrusă şi clasa antreprenorială, a specialiştilor, ingineri şi economişti. Totul s-a făcut însă în numele „luptei de clasă” şi al „luptei împotriva imperialismului anglo-american”. Comuniştii nu s-au mulţumit să le confişte oamenilor tot ce aveau, dar le-au intentat procese şi, pe baza unor acuzaţii inventate, pe mulţi i-au aruncat în închisori. Puţini au reuşit să supravieţuiască regimului inuman de detenţie, iar cei care totuşi au reuşit n-au mai avut nici măcar o casă la care să se întoarcă.

„O măsură necesară pentru a curma irosirea venitului naţional”

Poate vă veţi mira, dar au existat, chiar şi după decembrie ’89, personaje care au lăudat naţionalizarea. Gaston Marin, unul dintre puţinii ilegalişti cu înaltă pregătire tehnică, secretar general şi ministru adjunct la Ministerul Economiei Naţionale în 1948, scrie în „Memoriile” sale: „Legea a devenit necesară, pentru a curma reducerea şi oprirea producţiei, irosirea venitului naţional de proprietarii fondurilor fixe, mai mult decât modeste, de care dispunea ţara şi pentru a concentra cea mai mare parte a plusprodusului ca resursă principală a dezvoltării, cu o structură orientată a economiei naţionale”.

8.894 de întreprinderi industriale şi miniere, de transport, bancare şi de asigurări au trecut în proprietatea statului

Modelul vine de la... Împăratul Caligula

România nu a fost nici prima şi nici singura ţară care a traversat un asemenea moment. O naţionalizare masivă a avut loc în toate statele fostului bloc estic. Din punct de vedere semantic, termenul de „naţionalizare” a fost folosit voit în mod impropriu de autorităţile comuniste ale vremii, pentru a conferi un caracter propagandistic acţiunii de trecere în proprietatea statului. Cu toate acestea, trebuie spus că asemenea confiscări de patrimoniu privat au avut loc nu numai în ţările conduse după modelul sovietic, ci şi în Occident, acolo unde populaţiile şi adminstraţia postbelică i-au perceput pe deţinătorii de capital ca fiind „duşmani”, „străini”, „colaboratori cu regimurile de ocupaţie” sau doar „profitori de război”. În Franţa este bine cunoscut cazul naţionalizării - confiscare a companiei „Renault”. De asemenea, în Germania s-a petrecut confiscarea sediului companiei „I.G. Farben” de armata americană de ocupaţie şi de statul german postnazist, care o va transforma mai târziu în edificiu universitar. Mai mult, naţionalizarea este un concept foarte vechi, care provine din Roma Antică şi se spune că ar fi fost inventat de Împăratul Caligula, care a confiscat averile patricienilor care îi contestau autoritatea, practicile violente şi obiceiurile vicioase şi le-a trecut în patrimoniul statului.

„Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare pot deveni proprietatea statului“ (Constituţia R.P. România)

11.06.1948 este ziua în care Marea Adunare Naţională a votat Legea naţionalizării

„Elementele nesigure au fost monitorizate pentru a împiedica acţiunile de sabotaj, terorism, propagandă duşmănoasă şi sustragere de bunuri“ (Teohari Georgescu)

Scrisoarea lui Petru Groza către prietenul Stalin

Comuniştii au pregătit extrem de minuţios acest plan, din toate punctele de vedere. Spre exemplu, pentru a nu atrage atenţia opiniei publice, liderii Partidului Muncitoresc Român, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, au pus la punct o diversiune. La întrunirea din 4 iunie 1948, Consiliul de Miniştri a decis trimiterea unei scrisori către Stalin, prin care Guvernul român să ceară reducerea sumei datorate de ţara noastră în contul datoriei de război. Primul-ministru, doctorul Petru Groza, scria în epistola sa către liderul sovietic: „Această micşorare, uşurând sarcinile Statului Român, ar însemna un mare ajutor dat poporului nostru, în efortul pe care îl depune pentru întărirea şi dezvoltarea vieţii economice a R.P.R. Cunoscând sentimentele de caldă prietenie ale Domniei Voastre şi ale Guvernului pe care-l prezidaţi faţă de poporul român şi ajutorul pe care i l-aţi acordat în clipele sale de grea încercare, ne permitem să nădăjduim că rugămintea Guvernului R.P.R. va fi luată în considerare”. Rezultatul? Chiar în ziua naţionalizării, ziarul „Scânteia”, oficiosul partidului, publica pe prima pagină mulţumirile pentru tovarăşul Stalin. Câteva zile mai târziu, mai exact pe 13 iunie, când aspectele privind „marele pas înainte al comunismului autohton” erau lămurite, acelaşi ziar a dat glas sloganurilor pregătite de mai multă vreme, în vederea naţionalizării.