de Sorin Dumitrescu şi Alexandru Brădescu
Sunt texte scrise majoritatea în dialecte obscure, cu gramatică arhaică şi din această cauză cer multă răbdare pentru a fi descifrate. Unele continuă să îi intrige pe arheologi, pe istorici şi pe alţi oameni de ştiinţă, în timp ce altele au divulgat numai atât din conținutul lor cât să ne stârnească fascinația și mai tare.
Liber Linteus
Păstrat în învelișul unei mumii egiptene, acest text este scris în etruscă, o limbă folosită în Italia în vremurile antice. Având o vechime de aproximativ 2.200 de ani, mumia și învelișul ei se află acum în Muzeul din Zagreb, Croația. Semnificația textului nu este în întregime clară. Textul caligrafiat în negru și roșu, pe 12 coloane, provine din secolul I î.Hr. și conține circa 230 de rânduri, respectiv 1.200 de cuvinte lizibile. A fost cândva clasificat drept calendar funerar, însă astăzi este de obicei etichetat ca fiind un calendar ritualic, deși lunile sunt menționate abia de la coloana a șasea din text. În Egiptul Antic, materialele erau refolosite adeseori ca învelișuri pentru mumii sau pentru confecționarea de măști pentru mumii. În plus, comerțul era larg răspândit în întreaga Mediterană în vremurile antice și nu era ceva neobișnuit ca bunurile să fie transportate între Italia și Egipt, potrivit documentărilor antice și descoperirilor arheologice.
Codicele din Dresda
Codicele din Dresda este un text mayaș cu o vechime de circa 800 de ani. Conține 39 de foi superb ilustrate, cu text și imagini de ambele părți. Cercetările publicate în 2016 indică faptul că această carte înregistrează fazele planetei Venus pentru ca mayașii să fie siguri că ceremoniile lor erau ținute în ziua potrivită. Mayașii aveau un șir de ceremonii foarte elaborate, legate de calendar. Dovezile descoperite până acum arată că mayașii desfășurau activități rituale la scară mare, aflate în legătură cu diferitele faze ale planetei Venus. Codexul a apărut pentru prima dată în Europa la Biblioteca Regală din Dresda, Germania, în deceniul al patrulea al secolului al XVIII-lea. Multe texte mayașe au fost distruse de misionarii creștini zeloși care încercau să combată orice credințe care nu erau creștine. Istoricii susţin că este cea mai veche carte scrisă cunoscută din cele două Americi.
Popol Vuh
Popol Vuh (în traducere, „Cartea Sfaturilor”) este o poveste privitoare la origini mitice, spusă de mayașii K’iche’ (care trăiau în regiunea unde este astăzi Guatemala). Este documentul cel mai important de care se dispune referitor la miturile civilizației maya, fiind cel mai vechi mit Maya care s-a păstrat în totalitate. Popol Vuh a fost scris de un indian necunoscut din Guatemala imediat după cucerirea spaniolă, dar se bazează pe tradiții nescrise mult mai vechi. Popol Vuh este o cronică a regilor și a luptelor purtate între aceștia sau cu vecinii lor. Tema sa mitologică principală este efortul continuu al zeităților din America pre-columbiană de a crea o ființă umană evoluată care să aibă capacitatea de a-și cunoaște și de a-și venera creatorul. Eroii Gemeni, Hun-Ahpu („Vânătorul”) și Xbalanque („Pruncul jaguar”) sunt figurile centrale din această narațiune. Potrivit poveștii, zeii strămoșești Tepew și Kukumatz „au făcut pământul dintr-un hău plin de ape și au pus pe pământ plante și animale”. Povestea spune că zeii au întâmpinat dificultăți când au creat oamenii și apoi descrie felul în care au fost creați gemenii eroici Hunahpu și Xbalanque. Gemenii au trecut printr-o serie de aventuri, care includ înfrângerea zeilor lumii subpământene. Cea mai veche copie a Popol Vuh datează din 1701 și a fost documentată în spaniolă de preotul dominican Francisco Ximenez.
Evanghelia după Iuda
În 2006, National Geographic Society a publicat o traducere a textului din secolul al III-lea numit Evanghelia după Iuda, care l-ar putea înfățișa într-o lumină pozitivă pe Iuda Iscarioteanul, cel care, în Noul Testament, îl trădează pe Hristos. Unii savanți susțin că textul, scris în limba coptă, descrie cum Iisus îi cere lui Iuda să-l trădeze ca să poată fi crucificat și să ajungă astfel în Rai. Totuși, experții nu au căzut de acord asupra traducerii și interpretării textului. April DeConick, profesor de religie la Universitatea Rice din Houston, spune că textul declară că Iuda este un „daimon” (demon). Testele făcute pe cerneala Evangheliei indică faptul că aceasta este autentică. Evanghelia după Iuda este o Evanghelie gnostică, ea conține un presupus dialog între Iisus Hristos și discipolul său Iuda Iscarioteanul. Iuda este personajul central al acestei Evan- ghelii. Conform opiniei lui Bart Ehrman, aceasta nu este Evanghelia după Iuda, ci Evanghelia despre Iuda, adică vestea cea bună despre Iuda.
Iuda a fost discipolul preferat al lui Iisus
Conform acestei Evanghelii, Iuda a fost discipolul care a înțeles cine este de fapt Iisus, fiind discipolul preferat de El (Iuda nefiind precum cei doisprezece, care erau plini de toate imoralitățile) și a făcut voia lui Iisus dându-l pe mâna autorităților care i-au ucis trupul, eliberându-l astfel pentru a se întoarce în Împărăția lui Barbelo (Mama Divină). Conform Evangheliei, nu moartea lui Iisus ne mântuiește, ci cunoașterea secretă comunicată de Iisus lui Iuda. În 2006, cercetătorii au concluzionat că papirusul datează din secolul al III-lea al erei noastre. Oamenii de ştiinţă s-au folosit de un studiu despre manuscrisele egiptene de la Muzeul Luvru pentru a verifica cerneala. Echipa a fost condusă de microscopistul Joseph Barabe, expert în datarea artefactelor. Oamenii de ştiinţă au trecut documentul printr-o serie de teste microscopice şi spectroscopice. Iniţial, aceştia erau sceptici în privinţa veridicităţii „Evangheliei după Iuda”. Textul este scris cu un amestec de două cerneluri: una neagră şi una maro. Cea neagră corespunde cu o cerneală folosită în scrierile din Egiptul Antic, însă cea maro este mai misterioasă. Aceasta este bogată în fier, dar are un conţinut mai scăzut de sulf faţă de alte cerneluri din acea perioadă. Cercetătorii trebuiau să explice cumva această diferenţă. Unele aspecte ale Evangheliei sugerau că aceasta era veritabilă. De exemplu, cerneala nu este adunată în rupturile din papirus, iar acest lucru sugerează că textul a fost scris înainte ca papirusul să se deterioreze. Materialul a fost datat cu radiocarbon, iar textul a fost analizat pentru a se determina dacă acesta corespunde stilului lingvistic din acea perioadă. În căutarea unei explicaţii pentru cerneala misterioasă, Barabe a început să răsfoiască studii despre cernelurile folosite în Egiptul Antic. Răspunsurile le-a găsit într-un studiu legat de certificatele de căsătorie şi contractele pentru terenuri egiptene, realizat de experţii de la Luvru. El a descoperit că existau cerneluri cu un conţinut redus de sulf şi a reuşit să demonstreze că „Evanghelia după Iuda” a fost scrisă în anul 280 d.Hr.
Sulurile de cupru
Sunt două la număr şi fac parte din manuscrisele de la Marea Moartă. Sulurile de cupru sunt texte ebraice inscripționate pe folii de cupru, descoperite într-o peșteră de la Qumran, în Deșertul Iudeii, alături de alte pergamente de la Marea Moartă. Textele expun detalii despre o mare comoară îngropată, comoară care cuprinde aur, argint, vase și monede. Sulurile de cupru erau foarte oxidate și fragile la atingere, dar era evident că reprezentau ceva diferit față de celelalte tipuri de manuscrise pe piele și pergament: nu erau un manuscris literar, ci conţineau o listă detaliată a 64 de locații, în 63 dintre acestea aflându-se cantități semnificative (mai exact tone) de aur și argint. Aceste indicii fuseseră scrise pentru a putea fi citite de cineva care era familiarizat cu locurile și denumirile menţionate. Se crede că au fost create între anii 110 şi 30 î.Hr. Pergamentul datează din jurul anului 70, vreme în care armata romană a asediat Ierusalimul și Al Doilea Templu a fost distrus. Ele au fost găsite în anul 1953, la intrarea în a treia peşteră. Pe suprafaţa internă a foliilor de metal era gravat un text în ebraica veche, însă acesta a fost imposibil să fie citit: nu s-au putut desfăşura sulurile, pentru că se fărâmiţau. Atunci, savanţii au cerut permisiunea să le transporte în Manchester; aici, după ce le-au tăiat atent în fâşii, le-au putut citi. Pe unul dintre suluri scria că există 60 de locuri în Palestina unde sunt îngropate comori uriaşe, care conţin, în total, de la 138 până la 200 de tone de metale preţioase. Textul putea fi cam acesta: „În cetatea aflată în Valea Acor, patruzeci de coţi sub treptele care duc spre est, un sipet cu bani, conţinutul său are greutatea de şaptesprezece talanţi”. Sau acesta: „Sub piatra mormântului lui Assalonne, în partea vestică, sunt îngropaţi, la adâncimea de doisprezece coţi, 80 de talanţi”.
S-ar putea referi şi la comorile Regelui Solomon
Sulurile de cupru e posibil să se refere şi la comori păstrate din Templul lui Solomon (rege care ar fi trăit cu sute de ani înainte), dar şi despre rezerve militare evreiești, iar valoarea curentă estimată a comorii (efectiv doar valoarea metalelor, fără valoarea istorică), care cuprinde monede de aur și argint, lingouri și alte artefacte, este de milioane de dolari. Există însă specialişti care cred că artefactele s-ar vinde de mii de ori mai scump decât valoarea intrinsecă a metalelor din care sunt confecţionate, totalul comorilor precizate în sulurile de aramă depăşind pe piața neagră valoarea de 1 miliard de dolari. O sursă diferită („Cartea întâi a împăraților”) relatează și întăreşte ipoteza existenței comorilor lui Solomon, spunând despre acesta că Dumnezeu i-a dat „și ceea ce n-a cerut, adică îi dăruiește bogății și slavă, așa încât în timpul vieții lui nu va mai fi niciun împărat ca el”. De asemenea, s-a lansat și ipoteza că tezaurele din lista sulurilor de cupru ar fi acumulate între primul război evreiesc și războiul Bar Kochba, în timp ce templul se afla în ruine. Alţi cercetători cred că ar fi fost scrise în jurul anului 100, aproape la o generație după distrugerea Ierusalimului, iar unii cred că tezaurul ar putea fi cel al Primului Templu, distrus de Nabucodonosor, regele Babilonului, în 586 î.Hr. În ultima ipoteză, sulurile de cupru ar fost lăsate în peșteră în timpul exilului babilonian, rămânând un grup de îngrijitori paznici, care ar fi fost precursori ai comunității care a realizat Manuscrisele de la Marea Moartă. Totuşi, aceasta este o ipoteză foarte puţin plauzibilă. Ca urmare, aceste presupuneri au determinat un număr mare de entuziaști să creadă că într-adevăr există comorile listate în sulurile de cupru. O astfel de persoană a fost arheologul britanic John Allegro, care în 1962 a condus o expediție în unele dintre locurile enumerate, iar echipa sa a săpat în câteva dintre potențialele zone de îngropare a comorilor.
Codicele Grolier
Așa-numitul Codice Grolier (botezat după un club din New York unde a fost expus) este un text care conține hieroglife mayașe, ilustrații cu zei și un calendar care documentează mișcările planetei Venus. Un colecționar mexican, pe nume Josue Saenz, susține că a cumpărat codexul de la un grup de jefuitori de vestigii la sfârșitul anilor ’60, însă savanții încă dezbat autenticitatea documentului. Testele recente arată că hârtia pe care este scris codexul are o vechime de circa 800 de ani. De asemenea, savanții au descoperit că textul a fost ilustrat cu o vopsea cunoscută drept „albastru mayaș”, care a fost sintetizat într-un laborator abia recent. Asta sugerează că ar fi fost aproape imposibil ca un falsificator să creeze vopseaua și codicele. Testele, alături de studiul hieroglifelor și imaginilor, i-au făcut pe unii cercetători să tragă concluzia că această operă neprețuită este autentică.
Invocaţiile, separate de vrăji
Se crede că invocaţiile au fost iniţial separate de cele 27 de vrăji din manual, dar ulterior au fost combinate pentru a forma un singur „instrument de putere ritualică”. Rămâne un mister şi profilul celui care ar fi utilizat un astfel de manual, dar cu siguranţă nu era adresat exclusiv preoţilor sau călugărilor. Cercetătorii cred că au existat practicanţi ritualici în afara clerului şi monahilor, dar exact cine erau ei ne este necunoscut, căci aceştia nu doreau să fie etichetaţi ca magicieni. Astăzi, manuscrisul este păstrat la Muzeul Culturilor Antice de la Universitatea Macquarie, din Sydney, Australia. Universitatea a cumpărat codicele în 1981, de la un dealer de anti- chități din Viena, Michael Fackelmann. Nu se știe, însă, de unde a procurat Fackelmann artefactul.
Manualul de putere rituală
Acest codex de 20 de pagini are o vechime de 1.300 de ani și este scris în coptă. Conține o varietate de formule magice, inclusiv formule pentru iubire, formule pentru vindecarea icterului și instrucțiuni privitoare la efectuarea unui exorcism. Textul ar fi putut fi scris de un grup de sethieni, o sectă gnostică antică pentru care Seth, al treilea fiu al lui Adam și al Evei, era ținut la mare cinste. De exemplu, una dintre incantaţii spune: „Seth, Seth, Hristos cel viu!”. La început, textul face referință la o figură misterioasă numită Baktiotha, a cărei identitate este necunoscută. „Îți mulțumesc și te invoc, Baktiotha: cel înalt, care este de încredere, cel care stăpânește peste cele 49 de soiuri de șerpi”, spune o traducere a textului. Cercetătorii care au tradus și au analizat textul îl numesc „Manual de putere rituală”. Mărturiile istorice arată că liderii Bisericii îi vedeau pe „Sethieni” ca fiind eretici, iar în secolul al VII-lea aceştia deja dispăruseră în anumite zone sau erau pe cale de dispariţie în altele. Acest manual cuprinde o combinaţie de invocaţii de natură „sethiană” şi creştin-ortodoxă, aşa că s-a considerat că ar putea fi de fapt un document de tranziţie, scris înainte ca toate invocaţiile „sethiene” să fie eliminate din textele magice, explică cercetătorii. Tot aceştia arată că există şi alte texte care sunt asemănătoare cu noul codice recent descifrat, dar acelea conţin mai multe referinţe creştin-ortodoxe şi mai puţine particularităţi sectante.