de Sorin Dumitrescu şi Adrian Barna
Cu 30 de ani înainte ca reactorul de la Cernobîl să explodeze, cauzând unul dintre cele mai mari dezastre nucleare din istorie, o altă centrală nucleară sovietică a fost protagonista unui accident nuclear. Incidentul a fost mușamalizat de oficialități mai bine de trei decenii. Dezastrul de la Kîștîm a fost un accident nuclear produs la stația nucleară Maiak din orașul Oziorsk din URSS care a avut drept rezultat contaminarea radioactivă a unor teritorii extinse. A primit gradul 6 din 7 pe Scala Internațională Nucleară, devenind al treilea cel mai important accident nuclear din istorie.
Aici se pregătea fabricarea armelor nucleare
Incidentul s-a produs la banca nr. 14 a complexului de depozitare a deșeurilor radioactive pe data de 29 septembrie 1957, ora locală 16:22. Complexul a fost creat special pentru depozitarea deșeurilor nucleare foarte active, în special a compușilor de plutoniu sub formă lichidă. Adevăratul scop era unul mult mai important și mai grav decât orice: sovieticii doreau să reușească aici producerea de arme nucleare. Numai după ce liderii sovietici au realizat puterea imensă a armelor nucleare, în urma atacurilor de la Hiroshima și Nagasaki, și-au dat seama cât de în urmă erau în cadrul cursei înarmării nucleare. Maiak a fost construit în 1948, în mare grabă. Sovieticii aveau multe de recuperat. Lavrenti Beria, șeful poliției secrete și liderul programului nuclear, a obligat peste 40.000 de deținuți și prizonieri de război din Gulag să construiască centrala și orașul închis Oziorsk la periferie, unde aveau să locuiască membrii personalului și familiile lor. Maiak urma să fie cel mai mare reactor nuclear din Rusia. Zona acoperă peste 90 de kilometri pătrați și este înconjurată de o arie de excluziune de 250 de kilometri pătrați. Arealul era de mărimea unei metropole, însă nu apărea pe nicio hartă sovietică. Existența și poziția exactă a sitului erau secrete. De la bun început, Maiak a fost un complex periculos. S-a acordat prea puțină atenție siguranței muncitorilor și înlăturării responsabile a reziduurilor.
Deja apele din zonă fuseseră infestate masiv
Reziduurile radioactive produse de combustibilul nuclear folosit au fost depozitate sub pământ. Curând, însă, a apărut o criză a spațiului de depozitare. Dar, în loc să oprească producția până când aveau să fie construite noi facilități subterane, responsabilii au aruncat materialul (extrem de radioactiv) în râul Tecia, care era folosit de peste 100.000 de oameni care trăiau în comunitățile din aval. Mai mult, reactoarele au fost răcite cu apa din lacul Kîzîltaș, în cadrul unui sistem de răcire prin care apa contaminată era deversată înapoi în lac! În câțiva ani, pământul și toate apele din jurul Maiak au fost contaminate masiv. Unul dintre primele accidente a avut loc în 1953, însă a trecut neobservat până când un muncitor s-a îmbolnăvit grav din cauza radiațiilor și a fost nevoie ca ambele picioare să-i fie amputate. A fost nimic pe lângă ceea ce urma să se petreacă pe 29 septembrie 1957. Cauza principală a accidentului Maiak a fost eșecul sistemului de răcire al unui rezervor de depozitare a deșeurilor nucleare la nivel înalt. Din cauza supraîncălzirii a apărut o explozie care a condus la eliberarea în atmosferă a unui număr mare (aproximativ 70-80 de tone) de substanțe radioactive.
Cauzele sunt pur chimice
Cu toate acestea, adevăratele cauze ale dezastrului sunt oarecum mai profunde - ele sunt pur chimice. Eroarea sistemului de răcire este cauzată de coroziunea componentelor sale, iar explozia s-a produs ca urmare a unei reacții chimice violente între compușii de nitrat-acetat de plutoniu. Astfel, mediul agresiv chimic (deșeurile nucleare fierbinți) a provocat coroziunea prematură a componentelor sistemului de răcire, care au eșuat și din cauza încălzirii necontrolate a compusului de plutoniu reacționat. Rezultatul - o explozie puternică și unul dintre marile dezastre ale omenirii. După cum bine se știe, materialele nucleare sunt foarte încălzite ca rezultat al fisiunii continue și, prin urmare, trebuie să fie răcite - astfel încât recipientele de la Maiak au fost create cu acest calcul. Fiecare „cutie” era un cilindru din oțel inoxidabil, înconjurat de un strat de beton de peste un metru. Volumul cilindrului a ajuns la 300 de metri cubi (adică ar putea să dețină 300 de tone de apă), iar partea de sus a fost acoperită cu un capac de beton cu o greutate de 160 de tone. Toată această construcție era subterană, iar deasupra era doar un câmp înverzit cu iarbă verde. Explozia a răsunat duminică, 29 septembrie, la ora 16:22. Ca urmare a unei explozii în aer, la o înălțime de până la 2 km, un nor de deșeuri nucleare foarte active a crescut (la momentul accidentului, în bancă erau circa 80 de metri cubi de deșeuri). Explozia a fost atât de puternică, încât capacul de 160 de tone a fost aruncat la 25 de metri distanță, iar banca însăși a fost distrusă complet. Ulterior, s-a constatat că puterea exploziei ar putea ajunge la 80 de tone în echivalentul TNT. Norul a început să se răspândească în nord-est și până la ora 3:00 dimineața a fost complet dispersat, acoperind o suprafață de 23.000 de kilometri pătrați. Numai la ora 4:00 dimineața au fost primele măsurători ale nivelului de radiație la întreprindere, care a arătat gravitatea accidentului.
Un disident rus face dezvăluiri despre catastrofa produsă
În următoarele zile, norul radioactiv a plutit spre nord-est cale de sute de kilometri, contaminând o zonă de aproximativ 15.000-20.000 de kilometri pătrați și punând în pericol 270.000 de vieți omenești. Evacuarea celei mai apropiate așezări a început o săptămână mai târziu. Doar aproximativ 10.000 de oameni au fost evacuați, de-a lungul unei perioade de doi ani. În 1976, Jores Medvedev, un biolog sovietic, disident care locuia în Anglia, a publicat o serie de articole despre dezastru în publicația „New Scientist”. Acuzațiile lui Medvedev au fost coroborate cu o relatare a lui Lev Tumerman, un savant sovietic care, în 1960, a călătorit prin zona contaminată. Tumerman, care a emigrat mai târziu în Israel, a trimis scrisori către „Jerusalem Post” și către „London Times”, declarând: „La aproximativ 100 de kilometri de Sverdvolsk, o pancartă de pe autostradă îi avertiza pe șoferi să nu oprească în următorii 20 sau 30 de kilometri și să traverseze zona cu viteză maximă. Pe ambele părți ale drumului, cât puteai vedea cu ochii, pământul era mort: nu erau sate, nici orașe (se zăreau numai coșurile caselor distruse), nici câmpuri cultivate sau pășuni, nici turme și nici oameni. Absolut nimic!”.
Oamenii continuă să se îmbolnăvească şi astăzi
În corespondența personală cu cercetătorii de la Laboratorul Național din Los Alamos, Tumerman continuă: „Personal, am văzut o zonă mare din vecinătatea orașului Sverdlovsk (nu mai puțin de 100-150 de kilometri pătrați, probabil chiar mai mult) în care orice activitate umană normală era interzisă, oamenii erau evacuați și satele rase de pe fața pământului, în scopul evident de a nu le permite locuitorilor să se întoarcă. Nu exista activitate agricolă și nu se creșteau vite, iar pescuitul și vânătoarea erau interzise”. Potrivit lui Jores Medvedev, dezastrul de la Kîștîm a fost mai grav decât cel de la Cernobîl, din cauza eliberării unei cantități mai mari de Stronțiu-90, o substanță cu radioactivitate pe termen lung. Incidența cancerului, a defectelor de naștere și a altor probleme grave de sănătate rămâne crescută printre locuitorii zonei până în ziua de azi.