de Traian Mihai

Numele poetei Veronica Micle, de la a cărei naştere se împlinesc - la 22 aprilie - 173 de ani, este aproape inseparabil de numele poetului nepereche (cum îl numea George Călinescu) al literaturii româneşti, Mihai Eminescu. Pentru că pe cei doi i-a legat o iubire mare, dar greu de trăit. O iubire plină de pasiune şi durere, de reguli sociale şi morale încălcate, cu despărţiri tumultoase şi împăcări pline de tandreţe. Finalul acestei poveşti de iubire a fost, din nefericire, tragic - moartea lui, urmată de moartea ei. Dacă pe pământ n-au putut fi împreună, Veronica a ales să treacă, voit, pragul dintre viaţă şi moarte pentru a-i fi alături, în eternitate, poetului pe care l-a adorat. Veronica Micle a avut o viaţă plină de contraste - lumină şi întuneric, culori şi umbre, fericire şi deznădejde, iubire şi suferinţă. A fost muza lui Eminescu în cele mai multe dintre poeziile de dragoste, fiind numită de poet „îngerul blond”. Iar dragostea lor a rămas una dintre cele mai cunoscute poveşti de iubire din literatura română.

La 14 ani - soţie, la 16 ani - mamă

Veronica Micle (născută Câmpeanu) a văzut lumina zilei în Năsăud, la 22 aprilie 1850, ca fiică a lui Ilie şi a Anei Câmpeanu. Tatăl ei luptase ca voluntar sub stindardul lui Avram Iancu şi fusese rănit în 1848, în Munţii Apuseni. Prigoana acelor vremuri s-a abătut şi asupra familiei. Mama Veronicăi a fost anchetată de poliţia habsburgică, iar situaţia dificilă a determinat-o să treacă munţii în vara anului 1850, în Moldova, împreună cu fiica sa. Banii obţinuţi din vânzarea casei din Năsăud i-au ajuns decât pentru a-şi cumpăra o casă modestă în Târgu-Neamţ. În ciuda dificultăţilor financiare, copilăria Veronicăi a fost frumoasă: „Eu, în copilărie, n-am ştiut ce-i necazul, mânia şi durerea. Cu toate că n-am fost fiică de bogătaş, totuşi mama m-a îngrijit cu o dragoste neţărmurită”, spunea tânăra. După foarte puţin timp, mama şi fiica s-au mutat la Iaşi. În iunie 1863, Veronica Micle a absolvit Şcoala Centrală cu diplomă de eminenţă. Din comisia examinatoare făcea parte Ştefan Micle - profesor universitar de fizică şi chimie, viitorul rector al Universităţii din Iaşi. Impresionat de frumuseţea fetei - chipul ei era înconjurat de un păr lung, blond-auriu şi ondulat, iar în ochii ei albaştri părea că se reflectă cerul senin -, dar şi de inteligenţa acesteia, Ştefan Micle a cerut-o în căsătorie pe Veronica în anul următor, iar la 7 august 1864 cei doi s-au cununat, spre bucuria mamei Veronicăi, chiar dacă diferenţa de vârstă între soţii Micle era de 30 de ani. Ştefan Micle s-a ocupat de educaţia tinerei sale soţii, Veronica luând lecţii de limba franceză, de canto şi pian, de literatură universală. La 29 aprilie 1866, Veronica a născut primul copil - Valeria. Doi ani mai târziu, a venit pe lume a doua fiică a Veronicăi - Virginia Livia.

„Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”

În primăvara anului 1872, Veronica Micle a efectuat o călătorie la Viena pentru un tratament medical, acolo cunoscându-l pe Mihai Eminescu. Tânăra doamnă blondă, cu părul lung, pe care îl purta ridicat într-un coc din care scăpau şuviţe care îi încadrau chipul, atrăgea atenţia imediat. Se comporta cu naturaleţe şi graţie, ştia să fie spirituală şi să exprime, totodată, inteligenţă. La Viena, Eminescu a însoţit-o prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimile oraşului muzicii. Tot în 1872, Veronica a debutat literar în revista „Noul curier român” cu două nuvele semnate sub pseudonimul Corina. Ulterior, creaţiile sale lirice au apărut în alte publicaţii. La 1 septembrie 1874, Eminescu a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, unde avea să locuiască până în octombrie 1877. În această perioadă, Eminescu s-a aflat în mod constant în casa familiei Micle, la seratele literare organizate de Veronica, unde se întâlneau artişti şi scriitori ai acelor vremuri. În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), Veronica a fost soră de caritate, a făcut parte din Comitetul central pentru ajutorul ostaşilor români răniţi şi i-a ajutat cu bani pe invalizii de război să se întoarcă la casele lor. În judeţul Neamţ, în apropiere de Mănăstirea Văratec, se află o casă în care Eminescu se refugia în verile anilor 1874 şi 1875, într-o cămăruţă pe care o închiriase de la maica Asinefta Ermoghin, de unde privea „codrul de aramă” sau „pădurea de argint” - descrise de poet în „Călin Nebunul” şi în „Călin, file de poveste”. Şi Veronica Micle obişnuia să se retragă la Văratec, pentru perioade de odihnă în timpul verii - când se plimba prin pădurea de mesteceni. Mihai Eminescu, poetul care o impresionase cu versurile sale în paginile „Convorbirilor literare”, devenea, treptat, idolul ei. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”, scria Veronica în poezia „M-am gândit...” (1883). În acelaşi timp, portretul Veronicăi a început să domine lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874-1877, numită de unii istorici/critici literari „perioada veroniană”. Mitul „îngerului blond” se născuse...

„Trebuia să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unei iubiri atât de mari”

Eminescu a scris foarte multe poezii care arată dragostea lui pentru Veronica. În 1887 a apărut volumul „Poezii” al Veronicăi Micle, în care se aflau versuri deja publicate în revistele cu care ea colabora şi în care se regăseau nu doar iubirea ei pentru poet, ci şi anumite influenţe din lirica acestuia, pe care le-a preluat, poate involuntar, fiind influenţată de ele. Veronica i-a trimis lui Eminescu un exemplar al cărţii, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste”, în 6 februarie 1887. Despre cartea de poezii a Veronicăi, Eminescu spunea: „Cartea ei e veşnic nouă pentru mine... Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta. Citeşte-le şi o să vezi câtă dreptate am!”. În acelaşi an, după ce Eminescu a hotărât să se mute la Bucureşti, Veronica i-a trimis o scrisoare în care scria: „Nu-i aşa că indiferenţa mea ţi-a rupt inima plină de mine? Dar îl iau pe Dumnezeu ca martor că nu era o indiferenţă reală, această răceală simulată nu era decât o contrabalansare la dragostea ta imensă pe care o afişai fără încetare (...) deci trebuia ca eu să dau o dezminţire şi să ascund faţă de ochii scrutători reciprocitatea unei iubiri atât de mari”. Cuvintele Veronicăi Micle aveau un motiv, o bănuială care avea să se confirme puţin mai târziu. Mai precis, faptul că întreaga lume literară de la acea vreme nu privea cu ochi buni povestea de iubire dintre ea şi Eminescu - „Eminul” ei drag, cum îl numea Veronica în scrisori.

Un vis neîmplinit: ea şi Eminul să devină o familie     

Profesorul Ştefan Micle a murit la 4 august 1879. În ciorna scrisorii de condoleanţe trimisă Veronicăi, la moartea profesorului Micle, Eminescu scria: „Viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine”. Iar într-o scrisoare din februarie 1880, poetul îi spunea: „Draga mea Veronică, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte afară de tine. (...) Sunt atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Emin”. După moartea lui Ştefan Micle, Veronica s-a mutat la Bucureşti, pentru a fi mai aproape de poetul care deja locuia în Capitală. În perioada următoare, cei doi au încercat să-şi întemeieze o familie, un cămin, fără să reuşească. Unul dintre motive a fost lipsa mijloacelor materiale cu care să-şi poată asigura un trai decent. La finalul anului 1882, Veronica şi Eminescu locuiau împreună într-o casă de pe strada Buzeşti nr. 5 (n.r. - clădirea respectivă - fostul hotel Marna - a fost demolată în 2010-2011, împreună cu multe altele din zonă, pentru a face loc lărgirii străzii Buzeşti). Dar, se pare că Eminescu a fost influenţat negativ în dorinţa sa de a se căsători cu Veronica de unii aşa-zişi prieteni.

Boala lui Eminescu - suferinţă şi luptă

Când s-a stabilit diagnosticul că Eminescu ar fi bolnav, a început şi marea suferinţă a Veronicăi - pentru el şi alături de el. După ce poetul deja se retrăsese la casa părintească din judeţul Botoşani, în aprilie 1888, Veronica s-a dus la el, rugându-l să se întoarcă, împreună cu ea, la Bucureşti, pentru a căuta un tratament mai bun. Este binecunoscut faptul că în acea perioadă lui Eminescu au început să-i fie administrate injecţii cu mercur... Pentru Veronica a început o altă perioadă neliniştită, deoarece Harieta - sora poetului - a refuzat să o lase în apropierea lui. La sfârşitul aceluiaşi an, Veronica îi răspundea, într-o scrisoare, lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu. (...) Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru mine s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”. În 15 iunie 1889, Veronica era în Bucureşti. După ce a aflat că Eminescu a murit, ea a scris - în mai puţin de 20 de minute - tot ce simţea, în poezia „Raze de lună” (care a fost publicată în cotidianul „România” din 20 iunie). Un ziar din Transilvania scria că la slujba de înmormântare a lui Eminescu, oficiată la Biserica „Sf. Gheorghe” din Bucureşti, o doamnă aşeza pe pieptul poetului o cunună cu flori de „nu-mă-uita”. Acea doamnă era Veronica Micle.

„Eu îţi voi aduce ca jertfă viaţa mea”

La două săptămâni după ce „Eminul” ei drag a murit, Veronica s-a retras la Mănăstirea Văratec din judeţul Neamţ, în casa maicii Fevronia Sârbu. Acolo a alcătuit un album intitulat „Dragoste şi Poezie”, în care a transcris versuri proprii sau versuri din poeziile lui Eminescu, care i-au fost dedicate. Veronica Micle scria, într-o poezie neterminată, datată 1 august 1889: „O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri/ S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,/ Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos... Să dorm,/ Să dorm pe veci.” Era tristă, nefericită, deznădăjduită. În acea noapte, de 3 spre 4 august 1889, Veronica Micle a murit după ce a băut o doză letală de arsenic. Ea a înfăptuit, astfel, ceea ce nota într-o scrisoare adresată lui Eminescu, în 1882: „Eu îţi voi aduce ca jertfă viaţa mea”. Aşa s-a încheiat viaţa Veronicăi Micle, pe care ea însăşi o definea drept „o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit”. Două zile mai târziu, Veronica Micle a fost înmormântată lângă bisericuţa „Sfântul Ioan” din curtea Mănăstirii Văratec. Pe crucea care străjuieşte mormântul poetei sunt scrise versurile: „Şi pulbere, ţărână din tine se alege,/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege./ Nimicul te aduce, nimicul te reia,/ Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea”.

„Îmbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare şi dulci, de tot ce ne înconjura, acolo, pe banca din Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie“ (Veronica Micle)

„Când îţi scrii cea mai frumoasă pagină în cartea vieţii tale, soarta - cu veşnica ei ironie - varsă cerneală peste foile care urmează“ (Veronica Micle)

Personaje de teatru, film şi cărţi

Personalităţile Veronica Micle şi Mihai Eminescu au devenit personaje din teatru şi film, fiind reflectate în piesa „Eminescu” - autor Mircea Ştefănescu, regia Sică Alexandrescu (1964), actori: Ion Caramitru şi Valeria Seciu; filmul „Un bulgăre de humă” - regia Nicolae Mărgineanu (1989), actori: Adrian Pintea şi Maria Ploae; piesa „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu” - autor Cristian Tiberiu Popescu, regia Grigore Gonţa (2000), actori: Dan Puric şi Carmen Ungureanu. Veronica şi Eminescu au fost şi subiect al unor cărţi. Pe lângă volumele biografice ori de corespondenţă scrise de Augustin Z.N. Pop, se află şi titlurile „Mite. Bălăuca”, de Eugen Lovinescu, „Simfonie veneţiană/Eminescu-Veronica, povestea unei mari iubiri”, de Octav Minar, „Dragoste şi poezie”, de Octav Minar.

Veronica Micle a fost  marea iubire a poetului „nepereche”. Cei doi au trăit timp de două decenii o dragoste imposibilă ce impresionează şi astăzi prin dramatismul ei

Cine i-a despărţit pe Veronica şi Eminescu?

Unul dintre oamenii importanţi ai acelor vremuri - nu doar din punct de vedere literar - care şi-a manifestat dezaprobarea faţă de relaţia de iubire dintre Veronica şi Eminescu a fost Titu Maiorescu. El adunase, în timp, multă ostilitate faţă de Veronica, deoarece în 1864, aceasta ar fi depus mărturie împotriva lui la un proces. Mai mult, el se temea că „geniul lui Eminescu va apune” dacă o va avea mereu alături pe muza poeziilor sale. Când Mihai Eminescu şi-a dorit căsătoria cu femeia pe care o iubea, argumentele invocate de Maiorescu - banalitatea unei căsnicii, efectele negative asupra creaţiei poetice şi infidelitatea Veronicăi („orchestrată” de criticul literar) - au dus la o deteriorare a relaţiei din cuplul Veronica-Eminescu.

Casa memorială „Veronica Micle“

Casa din Târgu Neamţ în care Veronica şi-a petrecut o scurtă parte a vieţii a devenit Casa memorială „Veronica Micle”. Construit în 1834, imobilul situat pe strada Ştefan cel Mare nr. 28 a fost ridicat din iniţiativa Mănăstirii Neamţ, fiind apoi vândut, în 1850, Anei Câmpeanu, mama poetei. În 1886, Veronica a donat casa Mănăstirii Văratec, cu condiţia ca pe peretele casei să fie pusă o placă pe care să fie scris „Casa Memorială Veronica Micle”. Din 2004, casa memorială dedicată Veronicăi se află pe Lista Monumentelor Istorice din judeţul Neamţ. În faţa casei memoriale a fost amplasat, în 1998, un bust din bronz al poetei, sculptat de Damian Popa.