de Elena Şerban
- La 4 februarie se împlinesc 119 ani de la moartea inventatorului Adolphe Sax
Saxofonul se numără printre cele mai uşor de recunoscut instrumente muzicale de suflat atât datorită formei sale, cât şi a sunetului inconfundabil. A apărut oficial în lumea muzicii la 28 iunie 1846, brevetat de un belgian, Adolphe-Joseph Sax, care încerca să acopere golul existent între suflătoarele din lemn şi cele din alamă, în cadrul orchestrelor.
A dobândit meseria de mic, de la tatăl său
Adolphe Sax s-a născut la 6 noiembrie 1814, în Dinant, Belgia. Tatăl acestuia, Charles-Joseph, era un fabricant de instrumente muzicale. Meseria părintelui i-a permis fiului să experimenteze încă de mic. Astfel, la 15 ani, Adolphe şi-a înscris trei dintre creaţiile sale, două flauturi şi un clarinet, într-o competiţie de profil. Ulterior, acesta avea să studieze respectivele instrumente la Şcoala Regală de Muzică din Bruxelles. După finalizarea cursurilor a încercat să modifice diverse instrumente muzicale, în timp ce tatăl continua să realizeze modele clasice pentru întreţinerea familiei. Prima invenţie importantă a tânărului Adolphe, pe atunci în vârstă de 24 de ani, a fost îmbunătăţirea designului clarinetului bas.
Succesul, dictat de Hector Berlioz
În 1841 s-a mutat la Paris, iar în 1844 a organizat o expoziţie cu instrumente noi, bazate pe goarnă, care se bucură de succes, primind denumirea de sax-cornuri. Acestea s-au răspândit rapid în lumea întreagă, datorită supapelor lor considerate ultraperformante, care au rămas relativ neschimbate până în prezent.
În paralel, încerca să dezvolte saxofonul. În 1842,au apărut primele succese ale lui Sax, după ce compozitorul Hector Berlioz a aprobat public noul instrument. După un experiment nereuşit cu un clarinet contrabas, Sax a brevetat saxofonul în 1846, având, pe hârtie, planurile pentru o gamă completă, de la sopranino la subcontrabas.
Deşi nu a devenit o prezenţă constantă în orchestrele vremii, saxofonul i-a adus totuşi inventatorului său prestigiu şi o catedră la Conservatorul din Paris în 1867.
Destinul i-a pus piedici
Succesul i-a atras rivali, care au contestat legitimitatea brevetelor sale. În urma acestor atacuri, belgianul a intrat în faliment de două ori (în 1856 şi în 1873) şi de fiecare dată a reuşit să îşi revină.
Între anii 1853 şi 1858, Sax a fost chinuit de un cancer la buze, dar s-a recuperat complet. A murit la 4 februarie 1894, în Paris, şi a fost înmormântat pe Avenue de Montebello, din Cimitirul Montmartre.
Folosit de Ravel, Bizet, Şostakovici, Gershwin sau Puccini în operele lor
Viaţa saxofonului a continuat şi după moartea lui Sax, devenind, în linii mari, ceea ce îşi dorise inventatorul: cel mai puternic dintre instrumentele de suflat din lemn, iar dintre cele din alamă, cel care se adaptează cel mai uşor. Tocmai de aceea mari compozitori ca Maurice Ravel, Georges Bizet, Dmitri Şostakovici, George Gershwin sau Giacomo Puccini nu l-au ocolit în operele lor.
Tonul său inconfundabil s-a pliat însă perfect pe jazz. Şi, o dată cu apariţia acestuia, popularitatea şi prestigiul instrumentului au crescut exponenţial, saxofonul devenind un adevărat simbol pentru acest stil muzical.
În prezent există şase tipuri de saxofon: sopran, alto, tenor, bariton, bas şi contrabas. Cel mai mic dintre ele este cel sopran, măsurând numai 41 centimetri, iar cel mai mare, contrabasul - care are aproape 2 metri.
Renaşterea unui simbol
Firma belgianului, „Adolphe Sax & Cie”, a fost preluată de fiul acestuia, care a dus-o, la rândul său spre faliment. În 1928-1929 a fost cumpărată de o companie franceză, iar după câţiva ani a dispărut complet. În 2012, un alt belgian, Karel Goetghebeur, a cumpărat toate drepturile asupra brandului istoric, plănuind să-i readucă faima pierdută de peste un secol.
• Cele mai vechi instrumente muzicale din lume sunt fluierele din os descoperite în Germania, în Alpii şvabi. În urma testelor ştiinţifice s-a stabilit că acestea sunt vechi de 37.000 de ani.
Pitagora a împărţit instrumentele pe categorii
Instrumentele muzicale pot fi împărţite în trei clase mari: cu corzi, de percuţie şi de suflat. Matematicianul Pitagora este cel care a categorisit instrumentele muzicale. Apoi, în timpul Renaşterii, construcţia instrumentelor muzicale a înflorit. Atunci au apărut strămoşii trombonului sau ai chitarelor. Tot atunci au apărut primele variante ale pianului, dar şi portativul. De la 1700, nemţii şi italienii au început să se impună prin producerea pe scară largă de instrumente muzicale profesioniste. Istoria pianului a început în Italia, în anul 1709, în atelierul lui Bartolomeo di Francesco Cristofori. Şi, deşi pare ciudat, strămoşul pianului este... ţambalul. Au urmat apoi claviţambalul, pineta (un fel de clavecin de mici dimensiuni, de formă dreptunghiulară), virginalul (instrument cu claviatură şi corzi ciupite) si, apoi, clavecinul. Iniţial, pianul a purtat numele „graviţambal” - „gravicembalo col piano e forte”, apoi „piano forte”, pentru ca, în final, titulatura să rămână cea de pian. Dintre instrumentele cu coarde, vioara este, de departe, cea mai cunoscută. A apărut în nordul Italiei, în prima parte a secolului al XVI-lea, şi se pare că a fost inspirată din trei instrumente existente la acea vreme: rebecul (care exista încă din secolul al X-lea), viola da gamba şi viola da braccio. Cea mai veche vioară, care există şi în zilele noastre, datează din 1564!
Mii de modele, care mai de care mai ciudate
De la apariţia omului pe Pământ au fost inventate mii de modele de instrumente muzicale. Cele mai multe dintre ele au încântat cu sunetele lor generaţii întregi. Există însă şi instrumente despre care au auzit doar specialiştii. Numele acestora par desprinse din filmele SF. Ce e drept, şi sunetele scoase de acestea par venite din altă lume. Printre acestea se numără verofonul, hidraulofonul, pirofonul sau… orga de pisici. În categoria verofon se poate înscrie armonica de sticlă, instrument construit de chiar Benjamin Franklin. Acesta este confecţionat din mai multe „boluri” cu dimensiuni diferite, înşirate pe o tijă. Pentru a obţine muzică, cântăreţul de verofon atinge cu mâna bolurile care se rotesc. Sunetele sunt ciudate şi ar putea fi considerate deranjante. În cazul hidraulofonului, sunetul e produs de... apă. Muzicianul cântă acoperind cu degetele, mai mult sau mai puţin, unul sau mai multe orificii prin care ţâşneşte apa. Pirofonul, instrument care dezvoltă sunete cu ajutorul unor mici explozii, a fost construit undeva pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Însă, din cauza pericolelor pe care le presupunea folosirea pirofonului, instrumentul nu s-a bucurat de prea mare succes. Cireaşa de pe tort în topul instrumentelor ciudate este orga cu pisici. Aşa după cum îi spune şi numele, acest instrument se folosea de pisici vii. Acestea erau aşezate într-o cutie în funcţie de mieunatul lor, iar cântăreţul le trăgea de coadă.
• Ştiinţa care studiază instrumentele muzicale - originea, istoria, proprietăţile lor, clasificarea lor - se numeşte organologie.