Povestea Moşului cu plete dalbe

  Suntem în Ajunul Crăciunului şi ne pregătim sufletul pentru cetele îngereşti ce ne vor anunţa din nou că Fecioara Maria l-a născut pe Hristos. Pentru cei mai mulţi dintre noi, Moş Crăciun rămâne o memorie legendară, îngropată în adâncul sufletului şi aureolată de ceaţa diafană a melancoliei. Dar să vedem cine e de fapt Moş Crăciun şi cum a apărut minunatul brad...

Legenda lui Crăciun

  Pe vremea împăratului Irod, voind acesta să se facă liste cu toţi tinerii buni de luat la oaste, a dat ordin ca fiecare tânăr să se ducă în satul natal şi acolo să se înscrie pe listă. Aşa a trebuit să facă şi Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, şi aşa au ajuns cei doi la Vifleem, oraşul natal al lui Iosif, unde trăia un păstor bătrân, de lege păgână, pe nume Crăciun. În seara de 24 spre 25 decembrie, adunându-se în acel sat mult norod călător, Iosif şi Maria au fost nevoiţi să poposească la casele bătrânului Crăciun. Simţind că îi vine vremea să nască, baba Iova, soţia lui Crăciun, o goni pe Maica Domnului, căci bărbatul ei, Crăciun, era un om rău şi se va fi supărat tare dacă îi va vedea. Ce să facă Sfânta Fecioară? Când ceasul Naşterii Mântuitorului veni, ea se furişă într-o iesle din staulul păstorului. Ajuns acasă, Moş Crăciun dădu poruncă babei Iova să-i pregătească bucate alese pentru a doua zi, căci era Ziua Cărnurilor, o sărbătoare păgână. Când ieşi baba să adune lemne, văzu în iesle o lumină atât de puternică, făcându-i-se teamă ca nu cumva staulul să fi luat foc şi-l strigă pe Crăciun. Fugi baba în staul şi acolo a văzut minunea: stalul se preschimbase în palat dumnezeiesc, iar Iisus era ţinut în braţe de Maica Domnului. Cu glas blând, Maica Domnului o rugă pe baba Iova să-i taie buricul Mântuitorului, apoi se duse veselă să-i dea vestea cea mare lui Crăciun. Supărat nevoie mare, acesta luă o bardă şi-i tăie mâinile femeii. Aceasta alergă la Maica Domnului şi cum se apropie de scutecele Mântuitorului, mâinile babei Iova se făcuseră la fel ca înainte. Smerit, Crăciun căzu cu faţa la picioarele lui Iisus şi cu ochii scăldaţi în lacrimi îi ceru iertare, devenind astfel „primul creştin”, „Sfântul cel mai bătrân”. Glasuri de îngeri şi strigăte de bucurie se auzeau atunci din cer spunând: „Slavă întru cei de sus, lui Hristos, domnul Iisus”.
  Potrivit legendei, primii creştini nu celebrau naşterea lui Iisus, aceasta fiind sărbătorită în luna septembrie, o dată cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic). În anul 320, Papa Iuliu I a stabilit ca în mod oficial sărbătoarea Naşterii lui Iisus să fie celebrată cu fast la 25 decembrie. În anul 325, împăratul Constantin cel Mare introduce şi el oficial Crăciunul ca sărbătoare a Naşterii lui Christos.

Renii fermecaţi şi praful magic

  În Evul Mediu se spune că spiriduşii lui Moş Crăciun nu făceau daruri, ci aşteptau să primească, ei devenind adevăraţii prieteni ai Moşului mult iubit abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Dacă unii spun că năbădăioşii spiriduşi sunt în număr de 13, alţii au lansat ipoteza că ar fi 9. Într-o vreme se credea că spiriduşii locuiesc în casa Moşului, de la Polul Nord, ca în 1925 să se ajungă la ideea că spiriduşii se află în Finlanda, unul dintre ei fiind „paznicul” de credinţă al satului Moş Crăciun. Cu foarte mult timp în urmă, Moşul şi spiriduşii săi au descoperit formula secretă a prafului magic pentru binecunoscuţii reni, care îi face pe aceştia să zboare. Praful miraculos este împrăştiat peste celebrul Rudolph cu nasul roşu, dar şi peste Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen, iar aceştia zboară ca vântul şi ca gândul. Renii lui Moş Crăciun se spune că au căpătat darul de a zbura după ce au mâncat porumb vrăjit pe care Moşul l-a primit în dar de la un vestit vrăjitor. Porumbul nu le-a dat renilor doar puterea de a zbura, ci şi forţa să care tone de jucării, cu viteza gândului, pentru ca Moş Crăciun să le poată dărui copiilor într-o singură noapte. Oricât am încerca să iscodim misterele lui Moş Crăciun, concluzia este aceeaşi: nu putem trăi fără magia lui.

Carmen Ciripoiu

Naşterea Domnului

  „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.” Acum 2.000 de ani, în Ţara Sfântă, în oraşul Betleem, într-un staul, cu un opaiţ într-un colţ atârnat de-o grindă şubrezită, Fecioara Maria îl aduce pe lume pe Mântuitorul lumii, Iisus Hristos. Ostenită, îşi pune copilul în iesle, singurul loc ce i-a servit drept leagăn Domnului nostru. E vlăguită, dar fericită că tot ce stătea în puterea sa pentru mântuirea noastră se înfăptuise. Privind pe cer, o stea ce traversa cerul de la miazănoapte la miazăzi, cei trei magi şi-au dat seama că steaua arată naşterea unui mare împărat. Şi au mers după stea până la Ierusalim, întrebând: „Unde este Împăratul iudeilor, Cel ce S-a născut, că am văzut steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.” Ajunşi la căpătâiul Mântuitorului lumii, aceştia îngenunchează şi-I dăruiesc pruncului tămâie, aur şi smirnă. De 2.000 de ani, în fiecare an, în aceeaşi zi de iarnă, Iisus Hristos se naşte sub o stea fără seamăn în Betleem, aducând bucurie în sufletele noastre.