de Simona Lazăr

Imboldul de a realiza acest articol l-a constituit faptul că adeseori credincioșii nu înțeleg exact ce anume este ACATISTUL, făcând confuzie între semnificația liturgică a acestuia și acele pomelnice pentru vii sau rugăminți scrise succint pe un petic de hârtie, către Maica Domnului și Iisus Hristos, prin care se solicită un anumit sprijin. Chiar dacă există o legătură între acestea, definițiile și delimitările lor nu se suprapun. Chiar deloc. Iată de ce am ales să clarificăm o serie de aspecte, într-un interviu acordat revistei „Taifasuri” de protos. lector dr. Vasile Bîrzu (medalion), de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu.

„O formă de cântare liturgică”

- Părinte profesor Vasile Bîrzu, să începem prin a defini ce este acatistul, în Biserica Ortodoxă. Abia după ce vom avea o perspectivă corectă asupra acestuia, cred că putem să detaliem cum se poziționează față de acesta omul Bisericii și omul simplu - preotul și laicul.

- Acatistul este o formă de rugăciune specială, un imn adresat Mântuitorului, sfinților, Maicii Domnului. Este o specie a rugăciunii liturgice, sub formă de imn, în care credincioșii sunt într-o stare de întâmpinare a sfântului cinstit, venerat sau glorificat, lăudat în imnul-acatist pe care îl cântă. Este o formă de cântare liturgică, pentru că, în trecut, cele două tipuri de strofe din alcătuirea materialului poetic din cadrul unui acatist - condacul și icosul - erau cântate, intonate imnic într-o stare de întâmpinare, de ședere înaintea icoanei, catapetesmei sau altarului sfântului cinstit. Acum, acatistele se citesc, de obicei, de preot, în biserică: el singur spune și condacul și icosul cu cele 12 sau 7 urări „Bucură-te!”.

„Prin acele heretisiri răsare bucuria”

- Sunt diferențe între practica din trecut și cea din Biserica actuală?

- Nu sunt diferențe esențiale, bineînțeles. Mai degrabă ele țin de gradul de participare a preotului și a enoriașilor lui. La acatist participă, practic, întreaga Biserică. Acele urări de „Bucură-te!” adresate Maicii Domnului sau sfinților celebrați în imnul-acatist dedicat erau cântate, în Biserica primară. Iar imnul-acatist etalon al ortodoxiei - Acatistul Bunei Vestiri - era cântat de întreaga Biserică. Așa se cântă și în Biserica Rusă, însă în loc de acel „Bucură-te!” este cuvântul „Radiite!” (Radiază!), iar în greacă este cuvântul „Hairete!” (Bucură-te!). Termenul slavon relevă un alt sens originar al cuvântului „bucurie” din limba română. Acolo, bucuria înseamnă a radia, diferit de veselie, care e o plăcere spirituală de calitate inferioară. Azi, un acatist se intonează de preot împreună cu credincioșii - este o invitație făcută credincioșilor de a preaslăvi pe Maica Domnului, pe Mântuitor sau pe sfinți, credincioșii stând adunați în fața catapetesmei sau a icoanei sfântului. Ar trebui să participe, practic, toți credincioșii și să intoneze acele heretisiri, acele „Bucură-te!” prin care răsare bucuria. Așa ar fi normal și așa și-ar atinge scopul liturgic, pentru care a fost conceput imnul-acatist. De fapt, anticii cântau și înainte de creștinism imnuri de acest tip, adresate diferitelor personaje mitice care, credeau ei, le puteau oferi sprijin într-o chestiune sau alta, de la războaie la dragoste, de la avere la copii.

„O manifestare a pietății particulare”

- Vorbiți despre imn, despre cântare liturgică… totuși, atunci când un credincios are o problemă și se adresează duhovnicului său, primește următoarea îndrumare: „Citește acatistul cutare...”. Citirea e altceva decât intonarea imnică. Are putere acatistul dacă e citit și nu cântat?

- Cele ce le-am spus până acum se referă la cum s-a practicat la început acest imn. Bineînțeles, traducându-se din greacă imnul-acatist al Bunei Vestiri, în română, n-a mai dat aceeași rimă, același ritm… Și nu oricine poate să cânte cum trebuie o piesă poetică sau o piesă liturgică. În parohiile simple, ca și în casa celui credincios, acatistul a devenit, practic, o rugăciune a cultului, o manifestare a pietății particulare a fiecăruia. Prin acatist, creștinul exprimă o rugăciune de intercesiune, de mijlocire. El solicită sfântului pe care îl cin- stește ca acesta să îi împărtășească darurile pentru care el se roagă, se frământă. El cere de la Dumnezeu ceva, prin intermediul acestui sfânt. Totuși, în unele zone ale țării, participarea credinciosului este mult mai redusă. El nu intonează imnul în biserică, alături de preot, poate că nici măcar nu îl citește acasă… Plătesc un pomelnic - pe care preotul îl va citi în anumite momente bine precizate și instituite, atunci când se intonează în biserică Acatistul Bunei Vestiri, Acatistul Maicii Domnului sau cele ale unor sfinți. Printr-un transfer de semnificații - care provine dintr-o confuzie inițială, foarte de demult -, credinciosul numește acel pomelnic: acatist.

- Și aș adăuga aici că nu doar pomelnicele sunt numite așa, ci și acele rugăciuni scurte, care încep de obicei cu „eu, robul/ roaba lui Dumnezeu...” și continuă cu o rugăminte, o solicitare către Maica Domnului, care să mijlocească pe lângă Fiul Său soluționarea unei probleme. Numite de asemenea „acatiste”, ele sunt lăsate în biserică, pentru a fi citite de preot...

- Sigur, aceasta este o practică folosită în Biserică și acceptată de ea, dar prezintă riscuri în sensul că credinciosul se menține practic într-o rugăciune exprimată exterior și, cu multe cuvinte, cinstește un sfânt, îl roagă să mijlocească pentru el. Adevărata rugăciune este însă rugăciunea lui Iisus, rugăciunea minții în inimă, care se spune chemând numele lui Iisus. Însă această formă de adresare, de relaționare cu Mântuitorul, cu Maica Domnului sau cu alți sfinți se întâlnește mai ales în zonele unde sunt mai multe mănăstiri și credincioșii sunt obișnuiți să asculte și acatistul sfântului din acea zi. Astfel s-a dezvoltat acest cult particular, această cinstire a sfinților, încât se tinde să se intoneze câte un acatist aproape pentru fiecare dintre sfinții importanți de peste an. E o formă de pietate particulară, dar are riscurile ei… Din perspectiva rugăciunii minții în inimă, Acatistul Mântuitorului pune, în loc de „Bucură-te” - ca urare adresată unui sfânt sau Maicii Domnului -, exact invocarea numelui lui Iisus, deoarece numele Lui este cel care face ca toate puterile din cer, de pe pământ şi de sub pământ să se supună. Revin însă și spun că, în această artă liturgică, acatistul etalon este Acatistul Bunei Vestiri, care are și o structură poetică foarte bine gândită. Sunt 12 cântări principale, cu câte 12 heretisiri sau adresări de „Bucură-te!” și asta înseamnă 144. Să ne amintim că, în Apocalipsă, 144 este pătratul lui 12. De aceea, vreau să spun că nu oricine trebuie să se apuce să compună imnuri-acatist pentru sfinți. Ele au fost compuse de cuvioși părinți care au știut această artă poetică și liturgică și au avut o intimitate cu sfântul respectiv.

„Ceea ce ai câștigat sau ai biruit poți împărtăși altora”

- Vă propun, părinte profesor, să vorbim despre partea practică a acatistului, despre ceea ce am putea numi - și sper să nu comit o greșeală - „specializările” sfinților. Unora te rogi într-o anumită problemă, altora - pentru alte lucruri care te frământă...

- Sfinții creștini au alcătuit noul panteon al lumii. Lumea antică avea în panteonul ei pe eroii mitologiei și pe zei. Eroii credinței creștine alcătuiesc un nou panteon. Sunt cetățenii Împărăției lui Dumnezeu, care pot mijloci pentru noi. Vizavi de această utilitate specifică a fiecărui sfânt, există un principiu în spiritualitate: ceea ce ai câștigat sau ai biruit poți împărtăși altora. Da, există o specializare sau o adresare specifică pentru diferiți sfinți în funcție de ceea ce au împlinit ei în viață. Dacă Sfântul Nicolae a fost milostiv, ne ajută când avem probleme cu sărăcia, dacă el a căsătorit niște fete care ar fi fost să fie vândute ca prostituate, îl avem ca mijlocitor pentru căsătorie, dar e și ocrotitor al marinarilor, pentru că a salvat niște marinari. La fel, Sfântul Mina, pentru că a descoperit furtul a diferite lucruri ale unui creștin, îl invocăm atunci când am pierdut un obiect, când avem o pagubă și nu știm cum să ieșim din ea. Ei sunt „specializați”, cum ziceți, însă mai e un adevăr de care să ținem seama: sfinții sunt împreună lucrători pentru mântuirea noastră și ne ajută în măsura în care ne rugăm. Acatistul este o formă de adresare către ei.

„Să suspine și Duhul Sfânt în inimile credincioșilor”

- Care este forma corectă, forma admisă de adresare către sfinți, către Maica Domnului, către Mântuitor?

- E bine să înțelegem că noi nu suntem neoprotestanți, ca să ne rugăm așa cum vrem noi - „Iisuse, acum mă asculți, mă rog ție, te glorific, ș.a.m.d.,” -, cu cuvintele noastre inventate, în limbi, ci ne adresăm printr-o formă de cult specifică, scrisă de înaintașii creștini. Pe de altă parte, din această perspectivă, acatistul, în cadrul unui efort ascetic, este - ca valoare a lui în cadrul rugăciunilor pe care le face creștinul - acea rugăciune „de încălzire a sufletului”, de liniștire, de intrare în intimitatea lui Dumnezeu sau a sfântului. Adevărata rugăciune - care ar trebui să se facă cu stăruință, după ce se citește sau se intonează un imn-acatist - este rugăciunea lui Iisus. Deci, un creștin se roagă, zice rugăciunile de dimineață, face un acatist și ar trebui ca după acel acatist cu multe „Bucură-te!”, să stea măcar câteva minute și să zică rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Aceasta este rugăciunea de intimitate maximă, în care poate să suspine și Duhul Sfânt în inimile credincioșilor - cum spune Sfântul Apostol Pavel. O comparație cu practica de meditație din religiile new age, yoga ș.a.m.d., acatistul este premergător perioadei de concentrare din cadrul meditaţiei practicate ca exerciţiu spiritual în aceste religii. E un mod de rugăciune mai destins, de cântare; un ascet trebuie să îmbine cântarea cu concentrarea, pentru că dacă s-ar concentra exclusiv, îi obosește mintea și cade apoi în plictis, tristețe şi neputinţă sufletească.

„Se citeşte dimineaţa şi seara, timp de 40 de zile“

- Există un moment anume al zilei în care e potrivit să citești sau să intonezi un acatist?

- De obicei, se citește dimineața, după rugăciunile de dimineață - asta în cultul privat, adică acasă. Seara, se citește Paraclisul. În cultul public, acatistul se citește de obicei seara, în biserică. Paraclisul e un altfel de imn liturgic care ar trebui să se cânte. Totuși, pentru că nu sunt cântăreți atât de buni, atunci, seara, după Vecernie, se cântă doar un acatist, de preot, la rugăciune. Depinde, însă, de la o zonă la alta.

- În concluzie, ce trebuie să știe un om simplu despre acatist? De ce, când, cum?

- Un credincios trebuie să fie conștient că în biserică nu e singur, ci împreună cu sfinții. Că sunt alții care au mers pe calea lui Hristos înaintea lui și acatistul este un mod de a călători împreună cu acești sfinți pe calea lui Hristos. Accentuez acest lucru în contextul societății noastre tot mai protestantizată și secularizată, care se revendică pentru o autonomie totală a fiecărui individ. Însă formele acestea de cult ale Bisericii - ancestrale, arhaice - au fost formele de cult ale strămoșilor noștri. Noi avem rugăciuni care ne spun cum se rugau sfinții din primele secole, acum aproape 2.000 de ani, și ne rugăm și azi asemenea lor pentru că vrem să fim împreună cu strămoșii. Creștinismul înseamnă convingerea în Învierea de către Hristos a celor plecaţi dintre noi. Noi credem că sfinții sunt vii și că ne ajută. Acatistul e un mod de a te ruga împreună: cineva zice partea mai narativă și toți ceilalți cântă în comun acele strofe, acel „Bucură-te!”. Credincioșii trebuie să știe că sunt împreună călători pe cale cu sfinții și, prin acatist, ei se roagă sfinților și călătoresc împreună cu sfinții spre Hristos și spre Împărăția Cerurilor. Ar mai trebui să știe că sfinții au diferite daruri câștigate, pe care le împărtășesc atunci când te rogi. Un acatist se face către un sfânt care a câștigat acel dar de care ai nevoie și pe care el ți-l poate împărtăși și ție. Credincioșii care citesc acatiste o fac, de obicei, cu binecuvântarea duhovnicilor lor, au o pravilă de rugăciune. Ce spune Sfântul Simion Noul Teolog și evocă astfel cel mai bine tradiția veche a Bisericii? El spune că un creștin trebuie să facă rugăciunile de dimineață, Acatistul Bunei Vestiri către Maica Domnului, pentru că Ea este întruchiparea și întruparea Bisericii, iar noi suntem mădulare în trupul Bisericii. Ea este Maica noastră. De asemenea, rugăciunile de seară și Paraclisul Maicii Domnului se cuvine să se facă nesmintit. Orice creștin ar trebui să facă aceste două grupuri de rugăciuni. Rugăciunile de dimineaţa şi Acatistul Bunei Vestiri, rugăciunile de seara şi Paraclisul Maicii Domnului. În plus, când mai au timp, să mai citească și alte rugăciuni, acatiste, la sfinți la care au evlavie sau de care au nevoie. Sfântul Simion Noul Teolog dă, practic, o structură, un mod de a obține diferite daruri de la Dumnezeu. Zilnic, Acatistul şi Paraclisul, cu rugăciunile însoțitoare. Iar dacă aveţi nevoie, de exemplu, pentru căsătorie, o dată pe săptămână, Acatistul Sfântului Nicolae. Sunteţi bolnav, vă rugaţi la Sfântul Nectarie al Eghinei, care vindecă de cancer. Aveţi o pagubă, vă rugaţi la Sfântul Mina. Aveţi nevoie de ocrotire, vă rugaţi la îngerul păzitor. Practicarea acestei structuri de rugăciuni timp de 40 sau de 50 de zile cu post luni, miercuri şi vineri, o perioadă precum cea a marilor posturi ale Bisericii, e echivalentă cu împlinirea unui canon sau a unei măsuri de rugăciune - de aceea, iarăşi, în popor, prin Acatist se înţelege şi a plăti 40 de zile de rugăciune - ce duce la rezolvarea şi lămurirea unor situaţii şi probleme deosebite sau dificile din viaţa particulară sau familială a credincioşilor sau chiar din viaţa societăţii.