de Anda Postolache
- Salvate de la distrugere şi uitare...
Desprins parcă din satul copilăriei unora ori din vacanţele petrecute la bunici ale altora, Muzeul Satului din Capitală este, pentru fiecare dintre noi, un loc aparte, cu farmecul său inefabil. Aleile liniştite ale satului reconstruit în marele oraş par să te cheme în taină spre a reveni iar şi iar. Am făcut şi noi o călătorie şi am trecut pragul celor patru biserici de lemn din acest muzeu pentru a afla poveştile lor.
Construcţia maramureşeană
Cea mai impunătoare dintre cele patru biserici este cea din Dragomireşti. Se află în zona specifică Maramureşului, de unde este originară. A fost adusă aici în 1936, după ce marele antropolog Mihai Pop a văzut minunăţia şi ar fi dorit s-o admire expusă în Muzeul Satului spre mărturie a culturii populare şi spirituale a celei zone. Este adevărat că sătenii s-au cam împotrivit la început, părându-li-se ciudat şi poate păcat să dea biserica lor pentru muzeu. Dar mai aveau una, aşa că, după ce s-a prăbuşit turla în Noaptea de Înviere au considerat un semn divin s-o dea. Aşa a ajuns biserica în muzeu, unde se află şi azi. A fost ridicată în 1722 de meşteri locali, fiind una dintre cele mai reprezentative ale genului. Lângă biserică se află mormântul unui fost director al muzeului, Gheorghe Focşa (1903-1995).
Picturi à la Oltenia
Plecând de la Dragomireşti, luând-o pe aleile ce duc spre zona Olteniei, se poate vedea micuţa biserică adusă aici din Timişeni, judeţul Gorj. Este atât de delicată, totul miroase a lemn vechi şi răscopt, încât nu mai pare nefiresc faptul că un şnur desparte în două interiorul: „biserica bărbaţilor” în faţă şi „biserica femeilor” în spate. Oamenii aveau în trecut mai mult respect pentru cele sfinte, iar femeile puteau fi nişte ispite pentru bărbaţii aflaţi la slujbă. Construcţia datează de la 1773 şi a fost adusă din Gorj în 2002, când satul Timişeni a fost afectat de exploatarea minieră. Este valoroasă atât pentru vechime şi arhitectură, cât şi pentru picturile interioare şi exterioare. Portretul votiv al primarului Petru Diaconescu ni-l înfăţişează pe acesta în costum popular gorjenesc, iar alături de el apar doi boieri în ţinută de epocă. Este construită din bârne de stejar, cioplite cu securea în patru feţe şi îmbinate în coadă de rândunică, demonstrând măiestria meşterilor din Oltenia.
O „bijuterie” din Turea
Biserica de la Turea, judeţul Cluj, este o bijuterie făcută parcă pentru nişte păpuşi, atât este de mică (12/5 m). A fost adusă de Alexandru Tzigara-Samurcaş, care a vrut să o expună în interiorul Muzeului de Etnografie şi Artă Naţională în 1909, dar s-a răzgândit, întrucât farmecul ei n-ar mai fi existat într-un interior. În 1948, Gheorghe Focşa a adus-o la Muzeul Satului, unde era director. Azi, se află în sectorul nou al muzeului, în apropierea Palatului Elisabeta. În preajma ei se petrec diverse momente de festivitate (Ziua Doljenilor, Ziua Oltenilor, Ziua Mehedinţenilor şi altele).
Cronica satului, în tinda din Răpciuni
Am părăsit biserica oltenească spre a ne îndrepta spre micuţa biserică din Răpciuni, judeţul Neamţ. Este aproape de zona cu căluşeii vechi. Bisericuţa aceasta a fost adusă pentru a fi salvată de apele lacului de acumulare de la Bicaz, împreună cu bordeiul din acelaşi sat, ambele fiind reprezentative pentru arhitectura din zonă. „La Răpciuni există un lucru foarte interesant. În pridvor sunt consemnate în cărbune întâmplări care au marcat comunitatea. Se vorbeşte despre incendii, invazii de lăcuste, lucruri deosebite din viaţa satului respectiv. Este un fel de cronică ce se păstrează peste timp, nu este o pisanie, sunt fapte pe care oamenii au ţinut să le treacă pe grindă, nu pe o carte, ci acolo, în văzul tuturor. Toată lumea care intră în biserică îşi ridică ochii şi vede scrisul, pentru a nu uita acele întâmplări”, ne-a explicat muzeograful Aurelia Tudor.
Slujbe unice
Şi dacă este sat cu biserici, sunt şi slujbe uneori. Angajaţii Muzeului Satului au avut parte de o Înviere la biserica din Dragomireşti, după 1989, pe când ministru al Culturii era Ion Caramitru. De-a lungul timpului s-au mai făcut şi cununii, botezuri şi slujbe de sfinţire. Chiar şi înmormântări. Străinii, chiar căsătoriţi fiind şi de o altă religie, ar vrea să se cunune aici cu preoţi ortodocşi, pentru a obţine un „certificat” din Muzeul Satului. Sunt însă refuzaţi politicos, deoarece acum nu mai există aviz favorabil de la Ministerul Culturii, poate şi din motive de securitate, după ce au avut loc incendiile din 1997 şi 2002, când au fost mistuite unele gospodării.
