De-a lungul a câtorva luni m-am gândit la Gabriel Cotabiţă. Mi-au trecut prin minte spectacolele unde ne-am întâlnit, turneul nostru de-o vară cu trupa lui care ne însoţea, cu masa de la părinţii lui la Craiova. O vreme ne-am urmărit şi ne-am apreciat de la distanţă cu aceeaşi intensitate. Accidentul nefericit a venit ca un trăsnet, dar am trăit cu speranţa în suflet, şi uite că Dumnezeu ne-a dat un semn când nu ne mai aşteptam. Urmăriţi de teama refacerii a mai trecut ceva vreme, şi iată că a venit în sfârşit bucuria cea mare. Nimeni n-a crezut în această minune. 29 octombrie, o zi de toamnă frumoasă s-a transformat într-o primăvară a iubirii. Concertul aşteptat cu emoţie a fost un imn al credinţei ridicat spre cer, pentru că toate inimile celor prezenţi au bătut în acelaşi ritm, indiferent de vârstă sau de înţelegere. Gabi dragă, aplauzele furtunoase ţi s-au adresat ţie, în primul rând, şi desigur celor care au venit cu dragoste să-ţi prezinte cântecele. Concertul a fost o oglindă a talentului tău, a sufletului tău şi a convingerilor tale. Aplauzele au demonstrat respect, infinit respect pentru muzica ta. Cântecele tale pline de emoţie profundă se adresează minţii şi inimilor oamenilor. Am plecat fericită de la acest concert, I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat şi am înţeles că trebuie să ne cheltuim viaţa aceasta scurtă cu mai multă zgârcenie. Am înţeles că trebuie să ne gândim mai mult la cei din jur şi, dacă Dumnezeu ne-a dăruit un strop de har, să-l dăruim şi celorlalţi. Spuneam, un semn de la Dumnezeu ne-a fost trimis prin tine ca să ne redea speranţa. Eu îţi urez o viaţă lungă, să te bucuri de fetele tale, de prietenii tăi şi să ne dăruieşti tot ce este frumos în mintea şi în inima ta.