Editoriale

La taifas cu… Lion alias Saroo

Unul dintre filmele mult-așteptate și comentate pe tot globul a ajuns și la noi. Popularitatea sa provine tocmai din faptul că e un caz real al unui copil (interpretat magistral de un puști de doar câțiva anișori, care n-ar trebui să lipsească de la Oscaruri, pentru că ar fi o pată de culoare și la propriu, și la figurat) care se pierde de ai săi în imensa Indie și ajunge să fie înfiat în Tasmania de un cuplu de australieni. Existența sa e una spectaculoasă, ca adult e întruchipat de Dev Patel, din „Vagabondul milionar”, și are o idilă atipică, iubita fiind Rooney Mara (care a devenit și mai cunoscută după „Carol”, unde forma un cuplu, socotit scandalos, cu Cate Blanchett). Tânărul regizor, culmea, are un Leu de Aur câștigat la Cannes pentru o reclamă! Important este că a știut să creeze o atmosferă de mister și de suspans până la ultimul cadru și să redea o viață mai puțin siropoasă decât în peliculele venite din fosta Perlă a Coroanei! Interesantă e și abordarea ideii de a adopta un copil sau mai mulți, de ce și ce se poate întâmpla și cum depresia și nefericirea pot pune stăpânire pe o familie care vrea să facă o faptă bună. Și a avut grijă să nu lipsească niciun fel de madlenă a lui Proust, un desert delicios, și pare-se costisitor, dar care se găsește și prin restaurantele exotice din România: Jalebis! Salvarea din marea încurcătură rămâne GoogleEarthMap și mai ales o hartă de modă veche. Sigur că nu strică și o busolă! Un detaliu major, deloc de ignorat, anual se rătăcesc 80.000 de copilași pe străzile Indiei, prin urmare, scenariul dă și ceva speranțe disperaților!

La taifas cu… Pasagerii

Anul 2016 începea cu „Joy” (tot cu Jennifer Lawrence), iar acum, la început de 2017, putem fi Pasageri dacă 366 de zile ne-am bucurat și putem porni la drum printre stele și galaxii! Filmul este mai mult decât un SF adus în zilele noastre după modelul „Odiseei Spațiale 2001” al lui Kubrick. Diferența constă în faptul că astronautul sau cosmonautul (depinde dacă e made in USA sau URSS) n-avea pereche, deci adio idilă! Lumea imponderabilului pare să fascineze creatorii recenți, pentru că fără legea gravitației este construită și scena, care va deveni una cult, din de şapte ori premiatul la Globurile de Aur „La La Land”, muzicalul ultrasentimental. Aici o să vă uluiască baia în piscină! Ce filmare senzațională! Dar câtă singurătate, cu toate invențiile ultramoderne și hologramele perfecte, dar reci și care nu înțeleg nimic din drama pământeanului care se trezește prea devreme din hibernarea-i seculară! Câteva gesturi de tandrețe infinită sperăm nu doar să înduioșeze, ci să și inspire, și, bineînțeles, pe lângă sport și dans, avem și mersul la cinema! Barmanul cel înțelept și turnător fără voie (că nu are noțiunea) e interpretat de Michael Sheen, cel care a fost cândva Tony Blair (în „Regina”, cu Helen Mirren), și acum a ajuns un android cu handicap! Avalon pare un loc de invidiat, o interplanetară de ultimă generație, în care uneori și moartea poate fi învinsă! Pe Chris Pratt îl știm din „Gardienii Galaxiei”. Are el ceva cu spațiul! Imaginile de vis care se perindă pe un ecran al navei duc cu gândul și la „Produsul verde”, cu al nostru, devenit un brand hollywoodian, Edward G. Robinson.

La taifas cu… Aliatul

Poveștile de război sunt nesfârșite. Mai ales cele din Al Doilea Război Mondial. Ideea însă de a întina un clasic precum „Casablanca”, de exemplu, cu un înlocuitor dubios e revoltătoare. E greu de înțeles ce a fost în mintea lui Robert Zemeckis, autorul lui „Forrest Gump” și „Înapoi în viitor”, atunci când a acceptat un pseudoremake după una dintre cele mai frumoase povești de dragoste, care se și încheie cu plecarea unui avion, iar pe parcurs se cântă Marseilleza! Nici măcar scandalul dintre Brad Pitt și Marion Cottilard n-a reușit să salveze această ratare aparent asumată! Afișul face toți banii! Rochia e spectaculoasă, ca în peliculele cu Jean Harlow, doar că nu mai e alb-negru!! Din păcate, se joacă fals, neconvingător și la final cumplit de previzibil. Cu siguranță ne va aminti de „Domnul și Doamna Smith” în care Brad joacă alături de a doua sa, deja, fostă nevastă, Angelina Jolie. Parțial turnat în Franța, parțial la Londra, cel mult trezește nostalgii și pentru „Strada Hanovra”, dar n-are aceeași carismă. Cu siguranță, rochia de atlas de culoarea mentei a eroinei (sau poate antieroină?, nu știm până la final) va deveni un must. Scenariul șchiopătează, dialogurile sunt adesea jenante și cei doi sunt departe de a fi convingători, chimia dintre ei lipsește cu desăvârșire. A fi sau a nu fi spionul dușmanului pare singura preocupare. O viață idilică, de carte poștală, inclusiv picnicul nelipsit și tot tacâmul, nu are farmecul scontat. Pe protagonistă o chemă Marianne, simbolul Republicii Franceze! Muzica lui Alan Silvestri pare singura salvare a acestei producții britanico-americane...

La taifas cu… muzica

Una dintre numeroasele animații prezente pe marile noastre ecrane alături de „Trolli” care sunt strălucitori, dar fără substanță, o nouă Crăiasa Zăpezilor rusească, „Marea bulgăreală”, un canadian cu multă zăpadă și nimic de-a face cu bulgarii (!), „Vaiana”, un remake după „Moana”, de acum 90 de ani, foarte impresionant prin valurile de la final, care amintesc de tablourile lui Hokusai, a venit și „Sing”/„Hai să cântăm”, cu un scenariu de talia „Berzelor”. E, de fapt, o poveste de genul concursurilor „Vocea României” sau „X-Factor”, doar că personajele sunt patrupede. Unul mai simpatic decât celălalt. Șoricelul ușor atipic Mr. Buster Moon (sau e o koala?) încearcă să repună pe picioare un teatru ajuns în paragină și în care vrea să dea și un spectacol grandios. Porcușorul pare cel mai activ și îi uimește pe toți cu dansul său. Foarte puțin apar și Minionii, cât să nu-i uităm. Printre figurile principale se numără o gorilă sentimentală, cu un tată spărgător de profesie și cam neglijent. În lumea necuvântătoarelor cântătoare fiecare își are locul său și convingerea că poate reuși, nepăsându-i de consecințe. O greșeală de dactilo sporește consistent valoarea premiului, prin urmare, toată lumea dă buzna să-și încerce norocul. Purcelușa, mama eroină, căci are 25 de purceluși, e de o mare agilitate și de un infinit talent. Toată lumea încearcă să fie star, pentru o zi, pe o scenă adevărată. Unii se antrenează sau repetă, iar alții cred că o să vină cineva să le șoptească la ureche ce au de făcut. Realitatea însă e mult mai prozaică, cel puțin la începutul filmului.

La taifas cu Războiul Stelelor

Filmul cu care ne amenință, încă de la începutul anului trecut, a ajuns, în sfârșit, pe marile ecrane, inclusiv pe IMAX, iar la vizionare ni s-au confiscat telefoanele, care au fost păstrate în niște pungulițe de plastic și ne-au fost date niște numere, ca la garderobă, ca să le mai recuperăm vreodată. Regizorul acestei noi aventuri este un britanic de 41 de ani, Gareth Edwards, care s-a mai ocupat de o relansare pe piață, respectiv a monstrului „Godzilla”. Prima din seria Antologiei „Star Wars” are subtitlul „Rogue One”, care este numele dat, la plesneală, navei spațiale. Rogue însemnând: pungaș, hoțoman, șnapan, escroc, coțcar… Până în 2020, Antologia va deveni o trilogie. Deocamdată, vedeta privilegiată e Felicity Jones, tot o englezoaică, pe care o știm, mai cu seamă, din „Teoria întregului”, pentru care a și fost nominalizată la Oscar. Mads Mikkelsen este tatăl său din scenariu, iar pelicula, per total, este categorisită o epic space opera, adică o poveste siropoasă, în spațiu, de mare anvergură. Studiourile Lucas au apelat ca distribuitor la cele ale lui Walt Disney. În joc sunt niște arme imperiale, un om de știință, o stație spațială și o megaarmă: Steaua Morții, care ar putea distruge toate planetele! Avem și un robot, un droid care are cel mai mult umor, un mesaj de la tatăl aferent, printr-o hologramă, și bineînțeles o luptă palpitantă. Avem rebeli și o apariție, stil cameo, foarte scurtă, dar extrem de așteptată, cea a prințesei Leia, regretata Carrie Fisher, care dă... Speranță răzvrătiților. O apariție aproape la fel de fantomatică este, din păcate, și cea a lui Forest Whitaker, căruia ar fi putut să-i scrie mai multe replici.

La taifas cu… Intrusul

Naomi Watts, blonda ceva mai ștearsă din lume, se decide să ne înduioșeze cu orice preț. Ea e însoțită, pe ecran, de puștiul sechestrat din oscarizatul „Room” (propus și la Premiile Academiei Europene de Film), Jacob Tremblay, un canadian extrem de talentat, deși nu are decât 10 ani. Rolul fiului vitreg al unei psiholoage care preferă să trăiască izolată, mai cu seamă după o dramă care a însemnat pentru ea văduvia, este interpretat de Charlie Heaton, ideal pentru personajele ambigue. Oliver Platt este un psihanalist care-și tratează clienții prin skype, ceea ce e tot mai modern, se pare, cel puțin după cât de des apare această soluție în ultimele pelicule. Între thriller și film de groază, „Intrusul” este destul de previzibil, dar ca să sporească oarecum curiozitatea se mai bagă și o furtună de zăpadă. Naomi pare ideală pentru rolurile de victimă care-și plânge de milă și chiar dă dovadă de înspăimântătoare fantezii criminale. Depresivă și bântuită de coșmaruri, care o împiedică să mai facă un atât de util contact cu realitatea, încearcă să cucerească simpatia spectatorilor. Ca de altfel și copilul cel mic, cu un ușor handicap, dar extrem de atașant. Efectele sonore ajută la crearea unei atmosfere pline de anxietate, ca de altfel și scenele din cada din baie, care sunt o reminiscență clară a dușului din „Psihoză”/„Psycho”, al marelui maestru Alfred Hitchcock. Se insinuează și prezența unor fantome, dar să nu credeți cumva că ar fi din familia impecabilului „The Others”/„Ceilalți”, imaginat de Alejandro Amenábar (cu Nicole Kidman, buna prietenă a protagonistei!)

La taifas cu… primul contact

Puține sunt filmele cu întâlnirile cu extratereștrii atât de convingătoare, și fără să cadă în ridicol. În ultima vreme, scenariile sunt împănate cu povești care presupun tot felul de considerente la adresa timpului, care a devenit o nouă dimensiune ce poate fi exploatată în toate direcțiile. Personajul principal este o fină cu- noscătoare de limbi străine, Amy Adams, care e abordată de un personaj nu prea simpatic (chiar dacă în realitate este adorabil, Forest Whitaker, și știu asta dintr-o experiență personală, de la Festivalul de la Sundance) ca să facă pe interpreta-traducătoare, cu o formă de viață neidentificată și aparent foarte evoluată. E extrem de interesantă încercarea de apropiere între niște lumi atât de îndepărtate. Nu avem de-a face aici cu un E.T., ca la Spielberg, ci cu un fel de puzzle vizual. Muzica joacă un rol capital, inclusiv în stabilirea unei modalități de comunicare. E interesant de remarcat că este aleasă o femeie să stabilească primul contact. O femeie cu o dramă existențială dintre cele mai cumplite și care reușește să străpungă niște bucle de timp. Firește, scenariștii n-au ratat ideea de posibilă Apocalipsă. Oare de ce au venit și ce vor? Destul de limitată curiozitatea pământenilor. Mai puțin complex decât „Odiseea spațială 2001” a lui Kubrick, filmul însă deschide noi perspective ale înțelegerii, inclusiv straniul fenomen încă inexplicabil de déjà-vu. Ieșit pe ecrane odată cu alegerile americane, mai precis la 11 noiembrie, dată semnificativă a armistițiului de acum aproape un secol, probabil că au sperat că, în cazul în care ar fi câştigat Hillary Clinton, să se țină de promisiunea electorală, prin care declara că va dezvălui taina extratereștrilor.

Read more: La taifas cu… primul contact