Religie

Scriptoriile au apărut cu multă vreme înaintea tiparului Protosinghel dr. Mihail Harbuzaru: „În mănăstiri era nevoie mereu de manuscrise noi“

de Simona Lazăr

Astăzi, când putem să copiem o carte cu un singur click - hai, cu două -, când tipografiile scot tiraje de mii de exemplare în doar câteva ore, când fiecare, cu puțină ambiție, poate învăța să țină un blog (care, în felul lui, e cât o carte sau chiar cât mai multe cărți), aproape nu ne vine să credem că a existat o vreme în care pentru multiplicarea unei scrieri era nevoie de săptămâni de muncă și de migală. Iar pentru generațiile de copii care, în unele țări ale planetei, trec direct pe tabletă, ocolind scrisul de mână, faptul că a existat cândva o îndeletnicire care presupunea să transcrii, scriind de mână, tomuri e ca o scenă desprinsă dintr-un film fantasy. Din varii motive - care țin în primul rând de popularizarea acestui „meșteșug”, care este și artă, totodată, dar și răspunde unei necesități - știm destul de multe despre copiști și scriptorii occidentale și prea puțin despre cei/cele din răsăritul Europei. Însă ori de câte ori cineva nu înțelege cele două cuvinte, ne repezim să aducem în memorie un model dintr-un film de mare succes: „Numele trandafirului”. Dar oare ce este de știut despre manuscrisele copiate de călugării români, din Evul Mediu până mai recent, aproape de noi, în secolul XX? Pentru a găsi răspunsuri la întrebări, am ales un interlocutor pe măsură, familiarizat și cu cartea tipărită (fie ea veche sau nouă), și cu manuscrisele, de la cărțile patristice (ale Sfinților Părinți) la cele psaltice, după care călugări și preoți au învățat cântările bisericești. Protosinghel dr. Mihai Harbuzaru (medalion) este bibliotecar, arhivist, muzeograf și ghid al Mănăstirii Sinaia, iar pentru lucrarea sa de doctorat a studiat manuscrise din patrimoniul acestei sfinte mănăstiri.